Poveste pentru oameni intelepti

A fost odata un om pufos, dar plin de cioturi si cumva buruienos, pe care toata lumea-l judeca si-i spunea ca face umbra pamantului degeaba. Pentru ca frumos nu era, la aritmetica nu excela ( nici macar nu era in stare sa zica aritmetica, aricimetica zicea si credea ca e vorba despre arici, din aceia cu care te inchei la tarlici), nici macar prea bun nu era, de copii, caini sau bunul mers al lucrurilor niciodata nu se ingrijea. Si atunci se intrebau cu totii, clatinand din capetele lor intelepte, unii frumosi, altii doar destepti si cativa care dadeau pe dinafara de buni ce erau, de ce exista acest om pufos, plin de cioturi si cumva buruienos? De ce ocupa un apartament degeaba, de ce iroseste mancarea si caldura si apa?
Raspunsul a venit intr-o primavara cand prea pufosul domn buruienos a iesit intr-o dimineata in balcon, s-a intins si o pala de vant putin mai incolo l-a impins si el s-a scuturat ca o papadie de puf. Iar puful lui s-a ridicat in vazduh si era totul asa frumos incat toata lumea a iesit in balcoane si a inceput sa faca poze si sa se minuneze. Iar scuturarea lui s-a transformat intr-o poza care a luat un mare premiu la o expozitie de fotografie ani de-a randul si a venit si un cunoscut regizor american care a facut un film despre omul pufos. Iar asta chiar ca a inchis definitiv gura oamenilor intelepti.