Mie-mi place haosul

As vrea ca din 5 in 5 ani sa se schimbe totul in jurul nostru, sa fie altfel, nu neaparat in bine sau in rau. In loc de porumbei sa avem ursi domestici carora sa le dam zmeura prin parcuri ( cu ocazia asta comertul cu zmeura ar prinde aripi si s-ar gasi mai des zmeura si mure prin magazine), toata lumea sa mearga cu masinile inclinate, pe doua roti, facand echilibristica in siguranta, toata lumea s-ar aduna la terase ca sa nu vorbeasca, ci sa se inteleaga cu ajutorul mainilor, picioarelor si ochilor ( cei mai talentati vor reusi sa se inteleaga chiar si cu gaturile si coloana vertebrala), plasticul ar disparea, pentru ca totul s-ar face din sticla din sticla, chiar daca asta ar insemna ca din 5 in 5 minute sa se auda zgomot de lucruri care se sparg si leucoplastele ar deveni foarte in voga, pentru ca toata lumea ar avea mult mai multe taieturi. Si oamenii ar trai in magazine si magazinele s-ar muta in case, uneori coada de la casa de marcat intinzandu-se pana in baie. Nu trebuie sa fie schimbari logice, nu-i asa? Si toata lumea ar fi asa zapacita de schimbarile uimitoare incat toata lumea ar fi extrem de ocupata sa se adapteze. Si batranii n-ar mai putea de uluire, pentru ca pe vremea lor totul era organizat altfel.

Norocul la nefericire e exact ca uleiul de peste

Ca tot ma intreba cineva cum e cu norocul la nefericire.
Da, am noroc si la nefericire. Daca as putea sa va arat ce frumoase pot sa fie nefericirile mele! Si cat plang cand vin in sir si cat plang cand vad ca nu ma invat minte si repet greselile! Si cat de repede am ajuns sa-mi revin spre propria mea mirare! Poate pentru ca sunt un om rabdator, care plange mult si des si-si descarca norii si a ajuns sa vada cate un lucru bun in fiecare liniuta neagra.
Suna teoretic, dar am gasit cate o trebuinta in fiecare om marunt care nu s-a purtat omeneste cu mine, in fiecare intamplare rea, nenorocire mare, dorinta neimplinita. De multe ori am invatat acelasi lucru din nou si din nou, dar poate asa e mai bine, ce sa fac daca unele lucruri ( chiar daca de bun simt) se lipesc asa de greu de mine?
Eu nu cred in fericire continua si nici nu cred ca sunt cel mai special om din lume, care nu merita lucrurile rele care i se intampla uneori. Mai ales ca nu am patit pana acum nicio tragedie si pentru asta trebuie sa fiu foarte foarte recunoscatoare. Si dupa ce furia, dezamagirea, supararea, socul imi trec, reusesc sa ma detasez si sa apreciez frumusetea unei povesti cu final nefericit prin care tocmai am trecut. Si ce daca mi s-a intamplat mie? Si ce daca am plans si am suferit si am ramas cu un gust amar? Doar n-o sa mananc toata viata cirese glasate doar pentru ca au gust dulce si bun. E adevarat tot bla-blaul ala conform caruia relele te ajuta sa-ti cladesti caracterul, sa te cunosti mai bine etc. E adevarat si nimic mai mult. Atata filozofam, in loc sa le traim pur si simplu si sa vedem unde ajungem.
Pentru mine lungi perioade de depresie si nefericire au ramas in mintea mea ca niste zile pe care acum mi-e usor sa mi le amintesc. Si sunt scaldate in lumina, nu in intuneric si smoala. Bineinteles ca nu as vrea sa le retraiesc, dar daca tot am trecut prin ele de ce sa nu fiu sincera si sa nu le tin la iveala, ca pe niste lucruri urate si dragi.
Dar, cum spuneam, ca sa nu te mai sperii de nefericire trebuie sa ai multa rabdare si sa nu te iei in serios. Altfel esti doar un ofticos care pleaca acasa ori de cate ori copiii ii dau cu o minge in cap in timpul jocului.

Vinerea norocoasa

Eu n-am parte de multe tipuri de noroace: noroc tehnologic ( toata ziua mi se defecteaza cate-un aparat), n-am foarte mult noroc la bani sau jocuri de noroc ( desi nu-s saraca banii-mi zboara printre degete si n-am niciodata noroc la Pacalici), uneori n-am noroc la barbati sau la oameni in general ( dar si cand am...!). Si daca de obicei ma resemnez in fata tuturor acestor lipsuri, uneori imi vine greu si mi se pare ca eu n-am nici macar un capat de ata de noroc in nicio parte a vietii mele.
Dar de fapt ma rasfat, pentru ca, pe langa multe altele, am si un noroc pe care il iubesc atat de mult incat n-as renunta la el pentru niciunul dintre noroacele de mai sus: am noroc la entuziasm. Sunt zile ( ca asta) cand ma entuziasmeaza orice lucru banal, murdar, nou sau vechi si orice fiinta care-mi iese in cale. Imi vine sa tac si sa stau cuminte, zambitoare si linistita, in timp ce in capul meu zarva e in toi si infloresc toate lucrurile din jur. Totul devine o poveste extraordinara: sosetele domnului cu mustata de cupru, sirul de furnici care cara firimituri in forma de pahare, ferestrele in forma de case arse, mirosul de gogosi care spune intamplari cu boieri rasturnati din trasuri. Si-mi mai vine sa-mi lipesc cate 10 perechi de ochi, nasuri si urechi in plus ca sa pot sa simt si mai multe povesti pe care oricum nu mai prididesc sa le notez ( ca nu prea am noroc la memorie si uit repede).
Pentru mine fericirea sta de cele mai multe ori in toate amanuntele pe care entuziasmul le scoate din cele mai prafuite cotloane si mi le tranteste in brate. Asa ca pot sa generalizez si sa zic: da-le naibii pe toate celelalte noroace, bine ca am noroc la fericire!

Poveste din lumea becurilor care se sparg

A fost odata un bec alergic la pere. Desi se umfla de ii pleznea filamentul, manca in continuare pere pentru ca, asa cum se intampla in viata, era dependent exact de ceea ce ii facea mai mult rau.
Intr-o zi insa becul s-a umflat atat de tare incat omul in lampa caruia locuia in chirie a crezut ca in interiorul abajurului a crescut un porc. Asa ca a scos becul si l-a gatit la cuptor, cu garnitura de cartofi noi si rozmarin. Apoi s-a mirat ca friptura are gust pronuntat de pere.
Un ciob a intrat intr-o parte a omului numita marul lui Adam si pentru ca i-a placut in livada cu un singur mar, a ramas acolo sclipind. De cate ori omul dormea, ciobul se spargea un pic in mii de aschii lucitoare asa ca rasuflarea omului era mereu stralucitoare si lumina ca un far.

O grupare terorista de diamante din Africa s-a suparat insa ca un om scanteia mai frumos decat ele asa ca au pus la cale o nelegiuire: spargerea ciobului si trecerea lui nefiinta. Si au tocmit un bec sa faca asta, un bec spion care si-a facut repede intrarea in locul becului alergic la pere.
Becul acesta nu stie insa exact daca are vreo alergie. Asa ca mananca de zor migdale, unt de arahide, grau si lapte, isi cumpara crini si-si face asternut din polen, sperand ca, la un moment dat, o alergie oarecare sa-l umfle si pe el cat un porc, sa sfarseasca friptura si sa ajunga alaturi de acel ciob care a reusit sa intreaca stralucirea celor mai frumoase diamante din lume.

Toate fetele se fac mari, din pacate pentru ele

Existe o gramada de fete care locuiesc in case zambarete, care se murdaresc dimineata de cafea cu lapte pe fetze, care copilaresc fericite printre matusi cu mustetze si-si pun fuste scurte pentru prima lor iubire, un baiat cu plete cretze care nu are ochi pentru ele, pentru ca se teme inca de femei si belele pe care le aduc ele.
Apoi fetele astea cresc mari si incep sa se gandeasca la exercitii pentru glezne si coapse frumoase, isi cumpara rochii din materiale cu pisici si cirese lucioase, incep sa munceasca si sa dea banii pe prostii, apoi se casatoresc, apoi fac copii, apoi incep sa se teama de batranete si sa se gandeasca-amarate cum in copilarie le era teama doar de jungla, spanac si musca tzetze. Cu varsta incep sa se rasuceasca usor, sa semene cu niste lana alba invartita pe-un fuior, incep sa faca supe si fripturi pentru nepoti necopti si pentru gineri, in cazuri mai mult sau mai putin rare, cam netotzi.
Asta in cazul in care fetele din casele zamberete nu se fac exploratoare, inventatoare sau imblanzitoare de fiare. Sau poate femei usoare, mereu rujate astfel incat sa para surazatoare. Sau se casatoresc c-un birou sau c-un bou. Sau poate c-un pahar de vin foarte plin sau poate cu-o pastila alba invelita in hartie sterila.
Si-ntr-un caz si in altul, toate fetele sunt povesti. Si nu lasati magarii, misoginii si cinicii sa se amestece in povestirea lor, pentru ca astia au numai imaginatie de tip xy si vad femeia intr-un mod incolor.

Scopuri

fata care locuia intr-o sticla
fata care se decisese sa manance numai pastarnac
fata care facea prea multe poze dar nimeni nu stia cum arata ea

M-am decis ca saptamana viitoare sa scriu numai despre fete, urmand ca apoi sa scriu numai despre baieti si la sfarsit sa nu mai scriu deloc de oameni.

Cine vinde gratis demoni-abtibilduri

Pentru C. :)

Exista niste oameni care trec prin amintirile mele dar nu-mi prea amintesc mare lucru in legatura cu lucrurile facute impreuna cu ei. Dar imi amintesc foarte clar lucrurile pe care nu le-am facut impreuna. Ca-s atat de multe. Mai intai este vina mea, pentru ca am acceptat ca lucrurile sa stea asa. Dar este mai ales si vina lor, pentru ca uitau sa spuna la inceput cum sunt: ca sunt comozi si speriati de orice este nou, ca nu vor sa riste si sa puna mai presus de ei un alt om.
Asa ca eu am devenit recreatia lor, nu o ora de studiu intens, asa cum mi-as fi dorit eu.
Daca eu voiam sa beau vin rosu pe acoperis ei ziceau "nu", ca o sa cadem in cap.
Daca voiam sa facem excursii neasteptate in orice colt al lumii ei ziceau "nu", ca sa o ne pierdem prin lume si nu e nimic mai grav decat sa te pierzi pe undeva, departe de canapeaua ta.
Si apoi, in ore intregi de incantatii si vorbe mestesugite imi bagau in cap idei cum ca eu nu sunt romantica, cum ca eu nu sunt spontana, cum ca eu sunt de vina pentru faptul ca nu-i fac sa se dea jos de pe canapea si nu repar ceea ce ei considerau ca e de reparat.

Si multi ani m-am gandit oare ce nu e in regula cu mine, de ce salbaticesc oamenii, de ce-i fac sa-si doreasca putin si de ce dorintele mele par sa nu conteze si devin invizibile si fum? Singura mea vina e ca rascoleam in cutia cu acelasi model de oameni ( cutie cuprinzatoare, ce-i drept), model special conceput sa traiasca pe insule in forme de canapea.
Apoi am vorbit cu alte fete si ele patisera la fel, si cu alti baieti care si ei patisera la fel, apoi au trecut anii si oamenii aceia s-au dovedit neschimbati.
Intre timp, eu mi-am vazut de ale mele si m-am indepartat de cutia periculoasa incet, incet. Si-am invatat ca sunt si romantica si spontana si, desi o gramada de oameni m-au urat pentru asta, daca am simtit ca nu sunt omul potrivit sa-i faca fericit, i-am lasat in pace si nu am incercat sa le vand iluzii.

In cutia oamenilor din care fac parte exista loc si pentru vin rosu pe acoperis si pentru orice lucru nou si neasteptat. Mi-am dat seama in sfarsit ca eu nu-s mecanic si nici nu am talent la reparat.
Mi-ar placea sa ajung sa rad intr-o zi de toate astea, dar stiti cati demoni-abtibilduri lipeste de tine o relatie cu un om care nu e interesat sa creasca si nici sa te ajute pe tine sa cresti? Peste 100 de demoni care nu te mai parasesc cu anii.

no comments for this post

Buletin trecator de stiri marunte

M-am linistit, m-am ordonat, am umblat, pun la cale acum noi experimente, incerc sa ma dezvat sa stau picior peste picior la birou, incerc sa termin multe lucruri incepute si sa ma apuc apoi de alte cateva inceputuri, citesc carti pe care nu am reusit sa pun mana pana acum, intentionez sa ma uit la cat mai multe filme asiatice, citesc tutoriale despre crosetat si nu mai vreau sa ma imbrac vreodata in pantaloni.
Parca as trai pe fundul unui lac, in tacerea unei ape stravezii, ma mai sperii uneori de o piatra sau de o stiuca cu dinti de dinozaur, de cele mai multe ori insa mi-e si rusine de cat de bine imi e.

Bunica si bunicul

Bunica si bunicul meu nu pareau sa aiba prea multe lucruri in comun. Bunicul venea din Baia Mare, bunica dintr-un satulet din Moldova. Bunicul era un lenes si un chiulangiu si-i placeau foarte mult fetele. Toate fetele. Cum vedea una care ii parea draguta, cum se repezea la ea sa o ia in brate. Din acest motiv primea multe scatoalce de la strabunicul meu. Bunica era timida, zapacita, ii placea foarte mult cartea si era decisa sa nu lase barbatii sa profite de ea.
Amandoi aveau insa ceva in comun: s-au decis pur si simplu sa ia intr-o zi trenul si sa vina la Bucuresti, convinsi ca aici curge lapte si miere. Pe atunci ( acum vreo 60 de ani) se pare ca a lasa totul in urma si a incepe o noua viata era cel mai usor lucru cu putinta. Sau poate oamenii erau mult mai naivi si plini de entuziasm fata de orice lucru nou si se aruncau inainte fara plasa de siguranta.
Amandoi mai aveau ceva in comun: niste proprietare foarte grijulii. Pe atunci nu se inchiriau case sau camere, pe atunci se inchiriau paturi. Asa ca proprietarii iti erau foarte apropiati la propriu, puteai sa-i auzi sforaind in fiecare noapte in celalalt pat din odaie. Cum si bunicul si bunica mea erau amandoi chiriasi necasatoriti de paturi, proprietarele lor, doamne batrane si responsabile s-au decis sa le uneasca destinele, mai ales ca bunicii mele ii faceau curte tot felul de soldati fara capatai ( si un doctor militar in varsta, cu ganduri necurate) si era clar in pericol.
Cum a fost cand s-au vazut prima oara?
Bunica mea s-a ascuns dupa proprietara ei si a inceput sa o traga de bluza, facandu-i semne ca nu-i place, sa-l dea afara. Era mult mai scund decat ea.
Noroc ca doamnele proprietare n-au luat in serios astfel de mofturi de fata tanara si necoapta.
Astfel, probabil ca mi-as fi amintit astazi de un alt bunic, de un doctor militar cam profitor de felul ei pe care probabil nici n-as fi ajuns sa-l cunosc, nu mi-ar fi cumparat cadouri albastre de ziua mea, nu ar fi crescut iepuri si caini si pisici si ciresi pitici si nu m-ar fi invatat colinde in toate limbile pamantului ( chiar si in limba tiganeasca) de Craciun.

Sa vorbim timp de trei zile si trei nopti

Imi plac oamenii cu care poti sa vorbesti despre nave spatiale, despre faptul ca vrabiile nu-s colorate numai cu maro, ci si cu gri, despre furtuni si furtune si despre muzica, orice fel de muzica, prosteasca sau buna, mica sau mare. Si despre filme. Care-ti zic sa vezi filmul ala, alb-negru, cu multe taceri, pari genul care nu se plictiseste atunci cand personajele nu vorbesc, se plimba si se uita aiurea, in jur, se gandesc ei si apoi spun si cu voce tare.
De fapt, imi plac oamenii cu care poti sa vorbesti punct. Doar atat: sa vorbesti. Ca-n filmele cu multe taceri.

Despre iubire si alti pesti de apa dulce

Totul este de fapt un lac adanc; noi, oamenii plutim pe deasupra si suntem si noi alte lacuri cu palarii si haine colorate. Sub noi se ascunde de fapt adevarul. Nu ne tulbura, caci daca ne tulburi din apele intunecate ies cioturile si epavele si monstrii cu dintii galbeni si ascutiti.
Ceea ce se ascunde in lac nu e degeaba tinut in intuneric.

Am citit despre un motan pe nume Elliot, un motan chipes, portocaliu care pare sa fie motanul perfect. Frumos si gras, cu obraji albi, curati si pufosi. Elliot nu a fost insa mereu pisoiul fericit care pare. In interiorul lui exista fostul Elliot, cel cu stapan care il chinuie, care ii rupe coada. Acum, de cate ori se enerveaza, Elliot isi ataca cu salbaticie coada pana cand lasa sange si murdareste toti peretii, chiar si tavanul casei unde sta acum. Doamna care l-a salvat pe Elliot a incercat sa-l ajute, dar in afara de iubire nu prea avea ce sa-i dea. (Caci psihologii de pisici au ramas foarte in urma cu cercetarile). Apoi a ramas insarcinata si s-a gandit cu groaza cum o sa fie cand bebelusul va schimba ordinea lucrurilor prin casa, la reactiile lui Elliot care s-ar putea inrautati. Dar bebelusul a imbunatatit situatia. Elliot si-a rarit crizele si atacurile asupra cozii si a devenit companionul perfect al copilului.
Picura putina iubire in apa lacului intunecat si el se va albastri treptat. Dar nu-ti baga degetul in apa daca nu ti s-a parut ca lacul iti arata bunavointa. Altfel cine stie ce aratare iti va rontai degetul pe post de mic-dejun gustos.

Daca o sa apesi pe clanta, o sa intri in vacanta!

Cand am vazut ca imi sar nasturii de la haine de la prea multa oboseala, m-am dus la piata de vacante, mi-am ales una rosie, rotunda si grasa si incepand de azi sunt din nou vacanta. Reinvat sa fiu zen si sa ma bucur de ce mi se intampla in fiecare minut, prea o luasem razna cu imbufnelile, miliardele de dorinte care toate trebuiau sa se indeplineasca Acum ( si evident nu faceau asta) si enervarile. Intra si comentariile in vacanta pentru ca nu prea vreau sa stau pe net mai mult decat imi cere dependenta.
Am intrat iar in starea aia minunata, in care totul e vesel si stralucitor. O sa postez un jurnal de vacanta al mintii mele, unde mereu se intampla altfel de lucruri decat cele ce mi se intampla in realitatea celorlalti.

Zodiacul anului iren

De ceva vreme incoace fiecare luna repeta niste patternuri. Pot sa le prevad acum, dupa ce s-au tot repetat. Poate daca le prevad, dispar din viitor.

In ianuarie, deprimata dupa intoarcerea la lucru, intalnesc de obicei pe cineva. E o luna in care toata lumea vrea sa dispara in pliantele agentiilor de turism. Toata lumea minus eu, pentru ca e ziua mea si asta ma bucura. In ianuarie dansez ca la 18 ani.
In februarie de obicei am impresia ca nu mai stiu nimic, depresia de ianuarie pe mine ma prinde in februarie. In februarie de obicei nu prea e soare si daca nu-s indragostita devin sumbra ca o entorsa de glezna.
In martie cantecul hormonilor intrece in intensitate cantecul de imperechere al balenelor din larg. Toata lumea vrea soare, mai ales eu. In martie mi se face pofta sa ma casatoresc si sa fac copii.
Vine aprilie cand mi se goleste capul. De aceea la aprilie e un mare blanc, fara amintiri. Exista insa niste nefericiri amoroase care ma fac sa devin foarte creativa in scris.
In mai ma indragostesc. In mai apare cineva si incepe filmul de dragoste. Cu sonorul dat incet, sa nu auda parintii sunetele. Marea vazuta in luna mai iti intra in cap si se face senzatie de sine statatpare.
Iunie e ca o plapuma. Te acopera placut si comod si totul merge bine, atat de bine incat iti dai seama ca e imposibil sa dureze prea mult.
In iulie de obicei nu-mi ies planurile. E ca un pacalici aiuritor, care joaca alba-neagra cu mine si eu nu ghicesc niciodata unde pune jetonul sub pahar.
Luna august este o luna ca un covrig fierbinte, in care de obicei eu racesc, ma razgandesc si merg mult. Am facut eu un studiu intitulat August in luna lui Iren si asa a reiesit. De ce e asa ciudata luna asta pentru mine nu pot sa stiu dar invariabil cand vine august totul se schimba in capul meu. Parca alti ochi se aseaza pe fata mea si vad cu totul altfel lucrurile. De obicei imi schimb viata, daca nu mi-e prea lene
Septembrie are plimbari prin parc si cumparaturi de cizme pana la genunchi. Baiatul care prinde septembrie de-un picior alaturi de mine are o viata activa pentru ca e una din lunile mele preferate si e pacat sa stai in casa. Si e frumos :)
Octombrie imi ploua in ceasca de ceai. Anul asta m-am hotarat sa-mi iau cizme de cauciuc pentru zilele alea noroioase. Dar octombrie are multe amiezi cu filme si cafenele cu vitrine aburite. In octombrie imi vine mereu sa creez ceva exceptional si sa inventez minunatii. De obicei toate raman la stadiul de idei.
Noiembrie miroase deja a iarna si dureaza foarte mult. Cred ca noiembrie este una din cele mai lungi luni, dureaza dublu. In noiembrie ies foarte mult in oras, in ciuda buletinelor meteo nefavorabile. Daca sunt nefericita, racesc.
Cand vine decembrie se poate intampla orice. Un orice in doua variante: ori mi se intampla cele mai minunate lucruri ori cele mai oribile lucruri. Dar de obicei nu e mediocra. Un lucru e sigur. Niciodata n-am planuri de anul nou si rareori am un revelion reusit.

5

Leapsa ( si premiu) de la Luminitza si cinci lucruri pe care le fac cu placere

1) Imi place sa nu ma supar si sa iert si sa nu trantesc usile. Sau sa ma supar dar sa-mi treaca repede, atat de repede incat certatul sa ramana descumpanit. Imi place sa ma pun in pielea celui care face o greseala si sa vad povestile lui care-l fac sa fie asa. Problema e ca atunci cand ma supar, ma cam supar definitiv. Fiecare are in fata mea cam noua vieti de greseli de iertat, cand se duc toate s-a facut negru ecranul. Asta ma cam deranjeaza, imi demonstreaza ca am undeva, bine ascuns, un orgoliu cat un ocean, exact ce nu-mi place sa descopar ca au unii oameni. Ar trebui sa inteleg, nu sa iert, de fapt.

2) Imi place sa tin un jurnal al lucrurilor mici, pe hartie, despre diverse culori, lucruri, intamplari fara sens si final pe care le-am vazut. Imi place sa nu tin un jurnal zilnic, ca sa nu ma simt obligata sa scriu si sa observ.

3) Imi plac oamenii care ma plac in diverse roluri, care vor sa ma vada si acasa la mine si acasa la ei si in oras si la film si pe net si undeva, aiurea, pe un camp sau un drum prafuit. Ca nici eu n-am putut sa plac un om intr-o singura dimensiune si nu vreau nici eu sa fiu placuta pe bucati.

4) Imi place sa spal vasele si sa vad chiuveta alba si goala.

5) Imi place sa beau vin rosu.

Si dau mai departe tuturor celor care sunt ca mine, celor care nu sunt deloc ca mine si celor care sunt asa si asa fata de mine.

Cum am devenit om mare

Acolo unde tramvaiele nu ajung si ardeii iuti au un gust ciudat, de oranjada, acolo unde prajiturile spun numai adevarul si iepurii nu trebuie sa se teama de jobenuri, pe acolo umbla acum capul meu. Capul meu a devenit tare calator. De cand i-am pus breton nou s-a schimbat atat de mult incat am si uitat sa ma mai mir. Si am descoperit ca atunci cand ai un cap nou, ai si o inima noua. Sunt ca niste frati siamezi. Si cum ziceam, capul meu imi ia inima de mana si pornesc sa se plimbe prin locuri atat de frumoase ca nici cu povestea nu le poti povesti. Si toate astea s-au intamplat de cand am hotarat ca am devenit om mare si e momentul sa nu mai minunez atat de partea mai putin stralucitoare a vietii si a oamenilor din jur. Le iau asa cum vin, cum sunt si gata!
Nu e chiar atat de rau sa fii om mare, nu e ca-n ziare sau la emisiunile tv, asta e clar. Nu pierzi nimic, doar un cap nou dornic de cat mai multe calatorii, o inima din catifea rosie nou-nouta, pusa pe dat-dat-dat si primit-primit-primit si din cand in cand niste amnezii zapacite in forma unor amenzi, foarte utile pentru mine, pe acolo las sa se duca rautatile din trecut, asa cum se duce apa pe-un burlan de tabla zgariata de vreme.