Despre cei ce stau in umbra si se uita la soare

Oamenii salbatici stau ascunsi si privesc in jur cu ochii mariti de uimire. Oriunde e un loc ferit, o umbra de felinar, o firida de piatra sau un sertat secret, acolo e rost sa gasesti un om salbatic. Ei nu vor sa iasa in evidenta, vor sa vorbeasca doar prin lucrurile pe care le fac. Din cand in cand incearca sa fie ca toti oamenii, sa faca tot ceea ce fac vecinii lor de scara, dar asta ii oboseste si-i sperie atat de tare, incat se retrag rapid inapoi in ascunzatori, numarandu-si spaimele noi care s-au prins de ciorapii lor de lana ca niste ciulini uscati.
Oamenii salbatici sunt din cand in cand tarati cu de-a sila din casele lor de catre cetateni de buna-credinta si pusi sa marsaluiasca sub privirile a sute de spectatori, pentru a deveni si ei oameni civilizati, de lume, oameni care vor sa fie celebri, sa apara in filme si in ziare. Sunt putini cei ce inteleg timiditatea unui om salbatic: el nu e speriat de lume, el vrea doar sa o iubeasca stand un pic mai departe, la un pas de ea, asa cum iubesti o turma de cai salbatici invaluiti in fumul prafului.

Fobii de iarna, fobii de vara

Incepe razboiul turturilor. Care scapa fara un turture implantat in mijlocul capului, are de ce sa fie fericit. Acum se vad norocosii!
Cum m-am trezit, mi-au si picat ochii pe familia de turturi prinsa de marginea balconului de deasupra: mama, tata ( asta e gigantic) si cei 5 copii kamikaze. Ii vad cum se topesc si stralucesc, cu luciri demente in ochii lor stralucitori de turturi ucigasi. Cred ca o sa ies cu o matura la ei, desi nu-s periculosi. Nu si-au gasit loc cu vad, cand or sa pice, or sa nimereasca intr-un brad, nici macar unei vrabii nu cred ca au cum sa sa faca rau.
De cand era sa ma pomenesc in cap cu un monstru din asta de gheata cat mine de mare, am capatat o fobie fata de ei. O fobie la fel de mare asa cum am fata de rechini, vorbit in public si barbati cu probleme emotionale. Dintre toate fobiile, numai pe rechini nu i-am incercat pana acum. Dar mai am timp. Din cand in cand ma bucur totusi ca sunt turturii cei care atarna de marginile acoperisurilor. Cum ar fi sa avem rechini atarnati de cozi de vreo cornisa, cu gurile deschise, care pica si-ti inghit capul exact cand ti-e lumea mai draga?

:)

Anul asta a fost greu in mod subtil si psihologic, dar nu mai greu ca alti ani. Mi-am dorit insa liniste si liniste am avut. Ma rog, cat de cat, si mai ales acasa. In alte locuri nu s-a putut. Dar a fost foarte bine chiar si asa si nu ma plang deloc.
Problema e ca de multe ori linistea duce la lene. Si oricat de dulce ar fi lenea, nu e buna. Te prosteste, ingrasa si-ti da impresia ca totul e bine, ca ai mult timp la dispozitie, pana cand mori si-ti dai seama ca nu mai ai timp sa faci nimic, nici macar sa intri in panica din cauza asta.
Anul viitor imi doresc asa: mai multa ambitie si perseverenta, mai mult scris de mana decat tastat. Si daca anul asta mi-am dorit sa scriu o carte, anul viitor sper sa o termin si sa o public.
Si sa fiu mai putin cheltuitoare. Si mai iubitoare dar nu cu cei care nu-mi dau inapoi la fel de mult. Si mai surazatoare. Si mai calatoare; mult mai miscatoare. Si sa am un blog din ce in ce mai putin popular.

Nimic nu se pierde definitv

Acum cativa ani, inainte de 2005, cand nu aveam un blog in care sa tin evidenta Irenelor care trec si se oranduiesc in mine, cand viata mea arata ca un film previzibil, cu adolescenti, credeam ca viata mea s-a ordonat intr-un fel foarte frumos si eram foarte multumita de asta, chiar aroganta intr-un fel naiv. Stiam ce vreau sa fac toata viata, cu cine o sa ma casatoresc, unde o sa locuiesc, cati copii o sa am. Totul era randuit, planificat si ordonat pe rafturi. Ba chiar luasem in seama eventualele lucruri care ar fi putut sa mearga rau (cam ce mi se intamplase mie pana atunci sau altora din jurul meu), asta ca sa ma simt eu linistita ca am prevazut tot. Eram un mic contabil al vietii mele cu ochelari de urs nestiutor, care ducea o viata normala intr-o padure insorita.

Evident ca acum, aproape 5 ani mai tarziu, nu mai stiu nimic si singurul lucru de care sunt singura este ca totul se schimba. Pana si perioadele de schimba lenta si prietenoasa trec rapid, ca niste trenuri japoneze.
Dar imi place mai mult asa. Imi place pentru ca atunci cand mi se ia ceva frumos, mi se da inapoi ceva mult mai frumos, ca ma las in voia valurilor, chiar si atunci cand sunt rele si ca inca imi arunc inima departe, cu priceperea unui aruncator de disc, chiar si atunci cand stiu ca o arunc cuiva care nu o vrea, ca nu-mi mai e rusine cu esecurile mele si ca stiu sa-mi recuperez linistea atunci cand mi-o pierd in intamplari nefericite.
Imi place ca acum ma pricep sa ma iert si sa trec mai departe, cu un zambet prietenos pe fata si ca imi place grozav ca am ajuns sa traiesc intr-un mic haos, care ma ia prin surprindere in fiecare zi, dar care este inca bun cu mine.
Imi cam pierdusem mintea de ceai dar acum mi-am recapatat-o si mi-e tare bine din nou cu ea. Acum pot sa rasuflu usurata.

Eu

E atat de bine doar sa existi, sa tragi aer in piept, sa simti draci si fericire amestecate toate intr-o mare oala de senzatii, sa te apuce rasul din senin cand ai impresia ca esti atat de obosit incat nu-ti mai vine sa fii. Dar iti vine sa fii, iti vine sa treci prin toate, sa te plangi si in acelasi timp sa te bucuri ca vin peste tine si tu le treci, ca pe niste valuri un pic mai mari. Sunt astfel de momente in care nu te poti opri sa nu te gandesti cat de idiot ai putut sa fii cand ti-a fost lehamite, cand te-ai simtit ca o carcasa goala de broasca testoasa. Cand e atat de bine sa existi in viscol, in intuneric, printre ziduri reci, printre asternuturi care miros frumos, printre pahare de bere si creme de corp si mere rosii, din soiul ala caruia mereu ii uiti numele, printre oameni dragi care exista in realitate sau doar in mintea ta, printre lucruri familiare si viitoarele lucruri care ti se vor intampla. E atat de bine pur si simplu sa fii incat nu pot sa inteleg de ce facem uneori asa mare caz de tot si nimic :)

Firimituri dupa ora 12 noaptea

Aerul de noapte de iarna, felinare turtite, o femeie care se opreste si se uita prudenta, intinzand gatul inainte, cand ajunge la un colt de strada - ii e frica de necunoscut, brazi impodobiti prin perdele, stele din lumini triste, rasul colegilor, clipitul ochilor lor obositi, ganduri pe repeat, ganduri caraghioase pe care nu ma pot opri sa le am ( "imi iubesc pernele"), ambalaje de bomboane de ciocolata aruncate peste tot, foi si caiete, desene si scheme si un paracetamol lasat de izbeliste printre niste creioane neascutite black peps. Hai acasa, in curand ies lupii la vanatoare pe Magheru, daca nu au iesit deja!

Hmmm

Marturisesc ca ma las daramata de prea multe maruntisuri, de prea multe lucruri exterioare. Daca nu ma enerveaza crengile care bat in geam cand e furtuna, de ce las sa ma enerveze lucruri care trec pe langa mine, care nu fac parte din cine sunt eu? Stau si eu si ma intreb de fapt nu de ce ma enerveaza, pentru ca nu simt manie de fapt, ci de ce le las sa-mi ia energia, sa ma dreneze de tot entuziasmul de care clocotesc in mod normal.
Ar trebui sa-mi vad de ale mele si sa nu mai rezonez la oboseala, nervii, frustrarile si lipsa de chef a celorlalti. Supravietuirea fericirii e o metoda care se invata ca oricare alta.
Nu m-am transformat inca intr-un om nefericit, ci doar intr-un om obosit. Acum la sfarsit de an ma simt ca un rebus rezolvat corect pe trei sferturi, dar cu cateva greseli notabile si omisiuni care sar in ochi.

Stupidorium

"In Stupidorium nu se gasesc nici stupi, nici albine, nici prosti, asa cum v-ati putea astepta. Locuiesc acolo doar niste oameni mici si asemanatori, cu saltelute in loc de creier. Mintile lor de vatelina sunt roz, galbene, cu elefantei sau delfini brodati, si stralucesc sub lumina soarelui. Oamenii acestia nu fac nimic altceva toata ziua decat sa fie senini, fara griji, sa uite de tot ce e plin de importanta, acolo nu se creaza nimic, pentru ca din vatelina nu poti face decat perne pufoase, pe care stai cu fundul si atat. Oamenii acestia nu-s prosti pentru ca nu au IQ, sunt doar niste frunze umane care cresc dupa soare".
Asta imi zic eu cand sunt prea multe de facut si-mi doresc doar sa am un cap fara minte, ganduri si idei. Nu mi-ar placea intr-un Stupidorium, pierduta printre cele mai simple lucruri din lume, fara sa-mi dau nici macar seama ca sunt pierduta de fapt.

Ma uit in gol dar vad de fapt un plin

Sunt atat de ocupata incat nu mai am timp sa am liniste ca sa scriu. Pentru ca atunci cand am in sfarsit liniste sunt prea concentrata ca sa dorm. Cea mai mare distractie a mea de zilele astea e sa stau in intuneric si sa ma uit in gol. Stiu ca pare jalnic, penibil, depresiv etc. Dar nu e. Eu sper sa se inventeze si un altfel de cinema: filme pentru ochii mintii. Povesti pentru subconstient, inconstient, pentru traume si parti ascunse ale mintii noastre. O sa stam cu totii in curand intr-o sala si probabil filmul o sa fie o insiruire de semne, culori si umbre la care toti o sa ne uitam hipnotizati. Povesti pentru partea inconstienta si atenta la detaliile ascunse din noi. Filme la care nimeni nu o sa mai poata striga, vorbi la telefon, duca la toaleta pentru ca filmele pentru ochii mintii sunt mult prea personale ca sa te poti rupe de ele.

O singura amintire fericita

Ieri noapte m-am uitat la un film foarte frumos.
Eram obosita si tracasata ( nu prea folosesc cuvantul tracasat dar cand il folosesc mi se pare un cuvant dragut, pentru ca imi evoca in acelasi timp sunet de potcoave de cal si roti de tren alergand) si chiar nu aveam chef de un film de stare, care-ti cere rabdare si sensibilitate. Dar, ca de obicei, unele lucruri se intampla indiferent de starea ta, asa ca pur si simplu l-am pus si m-am uitat si m-a marcat asa cum putine filme o fac.
Daca raiul ar fi o singura amintire fericita, pe care ai alege-o?
De ieri noapte imi tot derulez in minte diverse amintiri fericite, fara sa ma pot hotari. Mi-am dat seama iar ce om fericit si norocos sunt ca am un bagaj asa mare de fericiri. Cu ocazia asta am putut hotari care e cea mai frumoasa amintire de anul asta, care de anul trecut; majoritatea sunt amintiri ale unor momente petrecute alaturi de altii, sunt fericiri date de altii, foarte rar e vorba doar de o stare la care am acces doar eu.
Mi-am dat seama ca in toate amintirile mele un rol important il joaca lumina si linistea din jurul meu. As putea sa traiesc o eternitate pe cuvertura portocalie si pufoasa, scaldata in lumina calda a soarelui de pranz, in timp ce afara se vad la fereastra turturi de gheata. As putea sa traiesc o eternitate in padurea de brazi, in aerul rece si clar de dimineata de mai, asteptandu-mi familia sa iasa din bloc ca sa pornim la drum. As putea sa traiesc o eternitate si sub nucul cel urias, in mirosul de frunze arse, de pamant ud de roua si de iarba inca verde, in timp ce ai mei pun masa un pic mai incolo.
Daca raiul chiar imi va cere sa aleg o singura o amintire fericita, nu o sa aleg niciodata o amintire in care sunt doar eu, singura. Indiferent de cat de frumoasa e lumina din acea amintire. E prea multa singuratate in lumea asta ca sa mai vreau sa dau de ea si in rai.

Mama de meri

Cand nemultumirile celor din jur ma acopera ca niste cladiri daramate, cand nu primesc la fel de multa iubire ca raspuns la iubirea pe care o dau, cand nu sunt ascultata, cand nu sunt respectata, cand sunt atat de obosita incat am impresia ca nu o sa mai am vreodata energie sa rad de sa se auda pana in strada, atunci imi umflu plamanii de aer, imi tin rasuflarea pana simt ca explodez si dau afara tot griul asta care incearca sa-si gaseasca o casa in mine. Du-te naiba, gri hidos!
Am decis sa dau si sa iubesc si mai mult, in ciuda sperieturilor de care tot am parte in ultima vreme.
Asa ca m-am hotarat sa cresc trei meri direct din semintele aflate intr-o jumatate de mar si apoi o sa invat sa-i altoiesc, tot am eu apucaturi de om cu livada. Fac minilivada de pervaz.
Pare foarte poetic si liric postul asta, dar pentru mine nu e.

Hai sa ne vedem la un somn

In ultima vreme dorm foarte mult si dorm cu placerea omului care a mers cu trenul o saptamana si n-a putut sa inchida un ochi. Parca n-as dormi, parca as manca prajituri cu fragi la aer curat de munte. Nu numai din cauza oboselii pentru ca muncesc foarte mult, ci si pentru ca imi place sa dorm. Visez extrem de mult si nu am foarte des visuri urate, asa ca somnul e un loc destul de sigur pentru mine.
Si uite-asa, pentru ca sunt foarte ocupata si mai degraba as dormi decat sa ies sa ma vad cu oameni, mi-ar placea foarte mult sa ma duc acasa la oameni, sa luam loc pe o canapea si sa dormim un pic impreuna. Ce sa mai bem bere, sa vorbim de una, de alta? Mai bine dormim si ne trezim dupa o ora, doua, proaspeti si fara cearcane. Somn de dupa-amiaza, nu de noapte, ca ala de noapte duce pe alte carari, la alte lucruri si nu vrem asta.Vorbim de intalniri cuminti aici. Si uite asa ne si vedem, ne si odihnim si ne si binedispunem. In plus, toata lumea e sincera cand doarme asa ca putem fi sigur ca am avut cea mai onesta intalnire. Prietenii trebuie sa-si imparta si patura si perna si sforaiturile daca vor ca prietenia lor sa tina multa vreme.

Muzul de pe coridor

Din cand in cand intalnesc pe cineva pe care-l pot considera muza. Pentru ca, nu stiu cum, de cate ori vorbesc cu muza ( muz in acest caz) imi piere orice urma de plictiseala, imi vin idei pe banda rulanta si blocajele se duc pe apa sambetei ( pe apa sambetei plutesc ghetari de duminici pe care stau ursi lunari ce pescuiesc aceste blocaje oribile si inutile, dar extrem de bune la gust pentru ei). Muzul nu spune niciodata "nu" unei conversatii fara scop precis, este intotdeauna dornic sa faca lucruri cu tine si sa vorbeasca cu tine si iti transmite mereu felicitari si complimente. Cel mai important, un muz nu te va judeca niciodata, nu se va uita niciodata la tine de sus, chiar daca sta undeva de unde poate vedea casa poporului. Un muz iti va face mici cadouri, care si ele te vor inspira si va rade la glumele tale, fara sa se prefaca. E un om pasnic, cu care te simti in siguranta pentru ca stii ca daca vei ramane blocata cu el la un moment dat intr-un lift, el nu va deveni canibal.
Un muz e un prieten care-ti devine prieten foarte, foarte repede, de la primele propozitii.
Eu cred ca exista coridoare ascunse pe care esti nevoit sa mergi de multe ori singur pentru ca nu gasesti prea des parteneri de calatorie. Dar si cand ii gasesti, mersul pe coridor devine o placere.

Padurile oamenilor defecti

Mi-ar placea sa stiu de la prima vedere care sunt oamenii aia care te plac doar cand arati bine, esti sanatos, bun si marinimos, ii faci sa rada, spui lucruri interesante, ii scoti din ale lor, le oferi ce au ei nevoie. Cand esti urat, bolnav, plictisitor, vaicaret, suparat sau mult prea tacut, oamenii astia isi inchid obloanele si declara "inchis". Nu le-ai facut rau, pur si simplu nu te-ai mai ridicat la nivelul asteptarilor lor de "mai mult ca perfect". Oamenii astia sunt ca o padure care dispare peste noapte si te lasa singur, intr-un mare camp ars, in cea mai vulnerabila stare a ta. Apoi apar din nou, dupa ce s-au asigurat ca ai evadat din campie si esti din nou frumos si sclipitor, gata sa spui povesti cu final fericit. 
Noroc cu cealalta padure, cu copaci mai rari e drept, care nu dispare aproape niciodata si care apare oriunde si oricand ai nevoie de ea.

Am foarte multa treaba chiar si atunci cand n-am treaba deloc. Pana si lenea e tratata de mine cu toata seriozitatea. Si-mi place cand in sfarsit sar seara in pijama si sting lumina sa ma uit la copacii din fata ferestrei si la gastile de pescarusi scandalagii care trec deasupra lor si sa ma gandesc ca in ziua aia am lasat ceva din mine. Ca si cum timpul ar fi o usa, mi-a prins rochia si o fasie a ramas prinsa in balama. Ma bucur cand n-am chef si fac namcheful bine, ma bucur cand plang ca o femeie slaba de inger si fac praf o suta de servetele, cand am doar 3 dorinte dar nu ma las pana nu le indeplinesc si parca numai imaginatul lor ma face sa ma simt ca si cum le am, ma bucur in mare parte sa fiu si sa ma bucur de lamai, haine noi, iesit la plimbare, dus in vizita, pozat prostii, scris mailuri, citit carti neserioase. Cam tot ce fac in general toti oamenii cand sunt nemultumiti de viata lor si li se pare ca ar putea sa faca mai mult. Sa fii sanatos, linistit si cu chef de viata e deja extrem de mult asa ca eu nu am de gand sa mai comentez. Si am de gand sa fiu in continuare foarte, de-a binelea, extraordinar de ocupata cu nefacutul nimic. Important e sa-l fac cu tot entuziasmul de care sunt in stare.

Zilele in care nu puteai pune degetul pe un lucru rau

Ma consider foarte norocoasa si sunt recunoscatoare pentru toate intamplarile si oamenii care-mi ajung in drum, desi uneori nu fac mare lucru sa le atrag sau sa le intampin. Uneori nici nu le doresc. Si cu toate astea ele vin cuminti si ma iau cu lopata, pentru ca eu nu-s niciodata gata pentru tot ceea ce mi se intampla bun si nedorit.
Imi sunt recunoscatoare pentru ca apreciez din ce in ce mai mult lucrurile simple si nu-mi doresc putere, comori sau cine stie ce alte lucruri abstracte si datatoare de dureri de cap si orgoliu umflat.
Sunt recunoscatoarele pentru muscaturile de paianjen de pe maini si picioare pentru ca imi aduc aminte sa ma uit la pielea mea si sa vad ca e inca intinsa si alba ( si-mi mai aduc aminte sa fac curatenie in plante si sa mut paianjenii in tufanelele de pe balcon)
Pentru zilele care se scurg aparent la fel si par ca au trecut degeaba, dar sunt atat de importante pentru ca aduc liniste si sentimentul de siguranta.
Pentru oamenii care nu ma judeca si nu ma schimba si cu care pot sa ma rasfat. Care-mi vindeca nervii si ma fac sa surad si sa nu ma plictisesc de mine. Si care se tot inmultesc, uneori am impresia ca am cazut intr-o fantana nesfarsita cu oameni buni.
Pentru cele 6 kilograme in plus care ma fac rotunda si optimista, cum nu speram sa fiu vreodata atunci cand aratam ca o mina de creion 05 si eram mereu pesimista si depresiva. Am inceput sa am obraji si asta e un mare lucru pentru mine :))
Pentru faptul ca in toate pozele am inceput sa ma stramb si sa arat caraghios si asta-mi aduce aminte ca, daca o las, vanitatea mea creste ca o buruiana si asta ma face sa am caracter de diva antipatic.
Pentru neseriozitatea de care dau dovada mult mai mult in ultima vreme si ma fereste de fire de par alb in plus si de suferinte inutile.
Si pentru o gramada de lucruri din trecut care se tot intorceau sa ma hartuiasca pe care le-am ascultat, le-am pus cizmele in brate si le-am trimis la plimbare in sfarsit.
Si pentru ca m-am prins ca sunt un mare controlor ( nu unul mic, asa cum credeam eu) si incerc sa ies la pensie cat sunt inca tanara si fara griji.

Amintiri din copilarie

Unul din cele mai caraghioase si neapetisante cuvinte este cuvantul "iahnie". Cand eram mica citeam o poveste cu un erou pierdut intr-o imparatie in care domneau pisicile. Pisicile aveau mare grija de dumnealui (si pentru ca imparateasa lor era indragostita de el) si-i dadeau sa manance foarte bine, numai tocanita de pitigoi si iahnie de soricei.
De aceea eu sunt convinsa si in ziua de azi ca in iahnie pot fi gasite mustati si codite.

Un punct de cotitura pe saptamana

Ma tot gandesc la blogul asta si-i tot zic in gand " ce sa fac , ma, amaratule, cu tine? " Cu mult entuziasm a ajuns sa faca din Iren un personaj unidimensional si asta nu-mi convine. Ce, sunt personaj de telenovela? Cred ca am ajuns intr-un punct de cotitura, un punct de cotitura foarte placut in care am obosit sa fiu un lenes care scrie metaforic. Am chef sa fac mult mai mult :)

Un ceai care nu se mai gaseste in magazine

De vreo 2 ani am o relatie de iubire-ura cu propriul blog si cu internetul dar zilele astea mi-am dat seama ca e mai degraba de iubire decat de ura. Pentru ca mi-a adus mai multe lucruri bune si oameni dragi si m-a ajutat sa-mi aranjez camerele din mine.
Am inceput sa ma port din ce in ce mai urat cu blogul si sa-l vorbesc de rau; pe masura ce devenea mai citit cu atat imi era mai putin drag. Pentru ca nu e un blog de literatura, nici macar un jurnal nu este, este un loc in care am incercat sa pastrez o Iren de care uneori uit, pe care uneori o ignor, pe care nici nu o cunosc de multe ori. Este un loc atat de important pentru mine incat am incercat sa-l pastrez departe de orgolii si bani, din acest motiv nu as putea sa pun publicitate pe el, ar fi ca si cum mi-as rade parul si mi-as tatua reclame pe cap. In ultima vreme insa am devenit atat de ascunsa si  absconsa si scriu atat de rar incat am impresia ca-mi pierd locul cel drag. Mi-ar placea ca blogul sa se transforme intr-un caiet, pe care eu scriu ca si cum nu l-ar citi nimeni, desi stiu ca e frunzarit pe furis de multi. Din acest motiv cred ca renunt definitiv la comentarii pe blog. Ca sa-mi regasesc placerea scrisului pe care o aveam la inceput. O sa incerc sa fac din nou din blog un loc din ce in ce mai mic, pana cand o sa incap din nou in el. Nu-l fac secret pentru nu-mi place sa ma ascund ca sa scriu, doar ca o sa incerc sa-l scot din circuitul blogurilor populare :)

Jurnal de bord fara bord

Ce ma distreaza acum e sa fac lucruri nu prea serioase, cu cat mai putine compromisuri la activ, sa cunosc cat mai multi oameni ca mine, gata, mi-am facut portia de oameni din alte galaxii, sa ma uit la toate filmele din lume, zilele astea ma distrez cu filme de groaza din toata lumea, devin specialista si, curios, dar parca-s la scoala, invat o gramada din ele. Cam 90% din ele vorbesc despre frica, starea care ma inspaimanta cel mai tare. In ultima vreme renunt la frici pe banda rulanta si ma descoper mult mai sincera si fericita asa: frica de respingere, frica de a spune ceea ce crezi, frica de a-ti asuma niste sentimente urate. Frica e ca o poleiala care pare ca ascunde ceva stricat, dar daca o dai la o parte descoperi ceva proaspat si frumos, ceva ce nu expira niciodata.
E bine din nou :)

no comments for this post.

In partea stanga, undeva mai jos de umar

Lucrurile stau asa. O perioada destul de lunga de timp ai facut loc pentru o anumita persoana in viata ta. Ai lasat jos obloanele, apoi ai deschis ferestrele, apoi ai lasat si usile deschise. Apoi le-ai scos si clantele.
Te-ai obisnuit sa vorbiti zilnic, sa-i povestesti despre cele mai importante sau nesemnificative lucruri din viata ta, te-ai obisnuit sa-l cunosti picatura cu picatura, in fiecare zi aflai ceva nou, care te entuziasma sau te enerva, dar clar nu te lasa indiferenta, in fiecare zi ii spuneai ceva despre tine si te minunai cand gaseai in tine atat de multe lumi noi, pe care nu stiai nici tu ca le adapostesti.
Apoi apare defectiunea.
Apoi te trezesti cu un gol. Pot sa spun si unde simt fizic golul asta, in partea stanga, undeva mai jos de umar, as vrea sa pot spune ca nu prea are legatura cu zona inimii, dar corpul meu nu e mare asa ca nu are cum sa nu fie prin apropierea ei. Il simt ca o gaura intr-o banda de celuloid arsa.
Incerci sa-l cosi, sa-l lipesti, sa-l umpli cu var, cu vorbele altor persoane, nu e ca si cum te face sa plangi nonstop, nu e ca si cum nu te lasa sa zambesti. Nici macar nu mai doare. Dar te face sa-ti fie un dor, un dor asa mare cum nu ai vrea sa mai simti vreodata pentru cineva.

no comments for this post

Orasul purcelusilor fanfaroni

Este un oras nu foarte bine ascuns, pentru ca purcelusii fanfaroni s-au gandit sa-l construiasca drept in drum. Totul este poleit cu aur si noroi, printre dovlecei gasesti smaralde si printre brusturi - ametiste de culoarea lavandei. Domnisorii porci si domnisoarele purceluse se imbraca in dantele si satin si alte materiale din care oamenii isi face de obicei perdele puse direct insa pe pielea lor rozalie, destul de murdara si maronie. Ca sa-ti gasesti loc in orasul asta ciudat, trebuie sa ai o diploma de maestru in nefacut nimic, sa nu-ti placa apa si sapunul, dar sa-ti placa sa faci pe nebunul. Zilnic au loc batai cu noroi, unde toata lumea sta tolanita pe canapele si arunca cu pamant si apa in trecatori. Cel mai lenes si galagios purcel este ales primar, inalt demnitar, si sef al politiei este ales intotdeauna purcelul cel mai mancacios. Ai zice ca e mare distractie mare pe acolo, din pacate dupa atata mancat si nefacut nimic, este posibil ca intr-o dimineata sa te trezesti ca in loc de buna ziua nu mai stii sa spui decat "guit".

Intr-o miniatura

Cand ma simt rau si sunt racita, cand ma simt a nimanui, mai ales nu a lui, cand totul merge invers desi stiu ca e numai temporar, imi iau fata in palme, ma ghemuiesc in mine si incep sa ma gandesc la toate acele lucruri proeminente invizibile de obicei ochilor nostri mult prea mari. Gandesc micro ca sa nu mai fiu macro-suparata.
Ma gandesc la sprancenele de albina, la limba pantofilor obligata sa stea mai mereu pe afara din gura, la nasurile de caini care ies de sub garduri si la pudra de praf de pe ele, la zimtii cutitelor ce seamana cu zimtii invelisului argintiu de lama de guma de mestecat, la cutele frumoase pe care le face pielea buzelor noastre, la modelul cu romburi de pe napolitanele scortoase care seamana cu un gard din fata institutului geriatric Ana Aslan pe care-l saream eu acum vreo 20 de ani.
Lucrurile mici nu cer nimic, nici macar sa fie observate si ma simt tare bine cand ma fac si eu mica si ma amestec printre ele.

Riscuri si datorii

Din cand in cand imi dau sfaturi, trag concluzii si ma schimb. Ce am invatat pana acum, anul asta.

 Pot sa fac tot ceea ce doresc. In loc de ora 1 pot sa zic ca e ora 68, pot sa nu imi traiesc viata dupa coordonatele celorlalti si pot sa ma bucur atunci cand imi merge bine si sa ma deprim atunci cand totul pare sa se rostogoleasca in directia potrivita. Imi asum riscul de a parea nebuna, de a fi neserioasa, de a fi o ratata, de a nu ma potrivi in imaginea celorlalti despre mine, de a dezamagi, de a ma dezamagi pe mine insami. Imi asum riscul de a avea 5 ani de ghinioane in care cresc mai mult decat in 5 ani de noroc si multumire.
Imi asum riscul de a fi singura si de a amana tot ce vreau, de a nu face ceea ce-mi doresc pentru ca dorintele sunt atat de inselatoare si cred ca a trai de dragul lor inseamna sa-ti devii propriul despot si propriul dusman. Toate dorintele indeplinite pana acum s-au dovedit a fi niste decizii gresite din punct de vedere emotional nu rational. Mi-am asumat riscul de a pastra langa mine persoane toxice pentru a invata niste lectii dureroase dar extrem de trebuincioase si de a pleca de langa ele chiar daca pentru asta a trebuit sa tai niste radacini dureroase pentru ei. Imi asum riscul de a nu fi ceea ce societatea doreste de la mine, de a nu da ceea ce oamenii au nevoie sa le dau, de a nu-mi da ceea ce eu am nevoie sa-mi dau, de a nu tine in mine ceea ce mie mi se pare nedrept, de a nu lasa oamenii sa abuzeze de mine. Pentru ca a te purta asa cum trebuie e o capcana cu 30 de usi, treci de 20 si tot vei da de o usa care te trimite intr-o prapastie. Imi asum riscul de a ignora, chiar asta ii indurereaza pe unii, de a ma ignora atunci cand trebuie chiar daca asta ma indurereaza. E bine sa fim proprii nostri parinti, sa ne crestem singuri, sa ne dam singuri peste maini cand suntem lacomi de fericirea care nu ne trebuie, trebuie sa ne iubim intr-un mod lucid si constant. E bine sa ne aruncam singuri in gol atunci cand celor din jur le e mila sau le e lene sa faca asta pentru noi. E bine sa nu ne indatoram noua insine sau celorlalti si sa dam cat putem, atat timp cat asta nu ne saraceste pe noi.

Plante de companie

Am crescut in casa bunicilor, printre ramuri de asparagus, rhododendroni si filodendroni. Zilele astea am aflat ca asparagusul se mai numeste si umbra iepurelui si ca fructele mici pe care le face sunt otravitoare. Desi pe atunci aveam un papagal care rontaia nonstop din el, n-a patit nimic, ba a mai si trait mai multi ani fata de cat traieste in mod obisnuit un perus. Pentru mine sa ai grija de o planta inseamna sa o tii la umbra, daca asta are ea chef, sau la soare daca asa e felul ei, sa o uzi zilnic, sa nu-i pui muzica urlatoare decat foarte rar  si sa nu-i arunci priviri rautacioase ( desi sunt o gramada de plante care cresc bine-mersi si sunt fericite desi proprietarii lor le urasc sau, si mai rau, le trateaza cu indiferenta; dar probabil plantele astea sunt ca oamenii care sunt fericiti doar daca viata ii trateaza nedrept)
Acum vreau sa-mi iau niste plante si studiez de zor ce fel de plante s-ar potrivi acasa la mine, plante dupa chipul si asemanarea mea, carora sa le placa la caldura, la lumina, care sa creasca frumoase si mari chiar daca le pun mai multa apa decat ar trebui si sa aiba mereu o vorba buna. o gluma sau un proverb zen pentru mine atunci cand ma vad incruntata si lipsita de chef.
Mie mi-ar placea sa cresc si un stejar, dar sunt prea mica pentru el.

Poveste din gogoserii pentru copii

Aceasta este povestea unei gogosi urlatoare. Nu e de mancat, e de ascultat.
De ce urla, nimeni nu stia. Din momentul in care a fost scoasa din tigaie, gogoasa a inceput sa se tanguie tare. I-a crescut un omulet in gat si nimeni nu a mai putut sta in preajma ei de atunci. Pentru ca toti patiserii incepusera sa-si dea demisia din cauza ei ( nervii si timpanele lor ajunsesera in ultimul hal), pentru ca nu gasea niciun cumparator care sa-si doreasca sa manance o gogoasa care tipa in halul acela, patronul a bagat-o intr-un servetel si i-a dat drumul pe strada. Iar gogoasa a inceput sa fuga si sa urle cat o tinea gura ei de coca. Oamenii care isi fac veacul pe terasele de pe Lipscani inca mai vorbesc despre ea.
A fugit gogoasa ce a fugit, a tipat cat a tipat dar la un moment dat a obosit si a inceput sa faca pauze de urlat. Acum tipa doar din 5 in 5 minute si o gospodina chiar a coborat la un moment dat dintr-un bloc, crezand ca gogoasa e un vanzator de maturi. Apoi a inceput sa tipe din ora in ora. Si gogosile au limitele lor! A ajuns intr-un parc, s-a invelit in frunze ca sa nu manance porumbeii sau cainii si a incercat sa doarma. Dar nu putea sa doarma din cauza propriilor urlete.
O gogoasa plangand cu lacrimi din praf de copt - asta a gasit in acea zi de marti in parc, in timp ce-si plimba pekinezul, domnul B, pensionar si fost profesor de muzica. A luat-o acasa si i-a dat o educatie, a invata-o chiar sa cante la pian, a vorbit cu un prieten d-al sau, fost bariton, sa-i lucreze vocea. Si astfel gogoasa urlatoare a ajuns la Opera. Acum e in turneu, smulge ovatii unui public norvegian, in timp ce inima domnului B, devenit pensionar-impresar intre timp, creste de mandrie si creste, creste ca un aluat pus la dospit in lighean. Sa speram ca nu va deveni si ea o inima urlatoare.

Maruntisuri

Poti da atat de mult, facand atat de putin: un moment de liniste unui om agitat, un pas inapoi in fata cuiva speriat, o floare unei fete care se simte urata, un ban unui om insetat ( chiar daca va da banul ala pe bautura, cine suntem noi sa judecam dependetele si fericirile unui om), un cuvant bun pentru un om care a tacut prea mult, un sarut celui care n-a fost sarutat de prea mult timp, un desen pentru un cineva copilaros si un mar pentru altcineva care nu prea mananca sanatos.
Dragostea ia multe forme, uneori e un gest mic si amarat.

Haine noi de schimb

Sunt din ce in ce mai curioasa sa vad cum ma mai schimb, unde mai ajung, ce mai pierd si ce mai castig. Deocamdata ma uit cu uimire la mine ca am ajuns foarte romantica intr-un sens siropos ( dupa cum demonstreaza si ultima povestire) si daca as mai avea pe cine sa rasfat, chiar m-as transforma pentru el intr-o bucatareasa rabdatoare care face dulceturi seara tarziu, cu fereastra deschisa. In acelasi timp am renuntat sa mai fiu o luptatoare pentru cauzele altora atunci cand acestia nu fac nici cel mai mic efort sa lupte pentru cauzele mele, am renuntat sa mai renunt la mine pentru altii. Sunt la fel de inocenta si increzatoare ca inainte, dar mai neintelegatoare si severa. Si nu ma prea mai intereseaza scuzele.
Dar e o toamna frumoasa :)
no comments for this post

Poveste de ceai pentru copii de ceai

A fost odata o cescuta de ceai care a picat din plasa unei domnisoare grabite chiar pe sina tramvaiului. Unde evident s-a spart, dar nu pentru ca tramvaiul a trecut exact atunci pe acolo, ci pentru ca un domn grabit, care traversa aiurea a dat peste ea cu piciorul lui drept incaltat intr-o gheata trainica si scumpa.
Nu s-a intamplat nimic imediat dupa aceea sau mai bine zis nimeni nu a observat nimic deosebit, pentru ca era o zi de luni obisnuita si oamenii isi vedea de ale lor, n-aveau timp sa caute miracole la fiecare colt de strada. Dar ce nu stiau ei este ca de cate ori o ceasca de ceai se sparge, tot ceaiul din lume se strange intr-un nor mare si parfumat ca sa o planga.
Asa ca a fost acest moment de liniste urmat apoi de un tunet ciudat, ce semana mai degraba cu un clinchet intens de lingurita uriasa scapata pe podea. Si apoi a inceput ploaia. Plangeau dinastiile ceaiului si cu lacrimi de ceai alb si de ceai rosu si de ceai verde si negru si verzui-albastrui. Cadeau stropi de ceai de iasomie peste politie si ceai de urzici peste croitorie, toate pietele au fost scaldate in ceai de sunatoare si o gramada de precupete care sufereau de ficat si-au umplut sticlutele cu el pentru zile negre, ceaiul de ghimbir a cazut peste oameni raciti si le-a scos microbii pe nas pe care i-a luat pe sus o alta rafala de ceai de pelin, ceaiul de Ceylon si-a asezat geamantanele in holurile hotelurilor si ceaiul de bujori a curatat hornurile caselor, ceaiul de menta a improspatat toate strazile cu canalizarea infundata si ceaiul verde i-a trezit pe toti cei ce motaiau in birouri.
Si toata lumea isi intindea ceasca de ceai in aer, lasandu-le sa se umple. Si parca toti ciocneau in cinstea cuiva nevazut. Si cu ocazia asta s-a facut si un recensamant al portelanurilor si al serviciilor de ceai. A iesit o cifra insemnata si toti mai-marii ceaiului s-au simtit prin urmare mai putin tristi din acest motiv. Atata timp cat cestile de ceai au in continuare multi urmasi lucrurile nu au cum sa mearga rau pentru nimeni.

Despre minunatele zile de vineri si virtutile lor terapeutice

Mi-ar placea sa existe bomboane cu vineri sau tinctura de vineri sau balsam de vineri. Iti dai dupa ce te samponezi bine cu vineri in cap si gata, te simti din nou lucios, sanatos si plin de speranta. As vrea sa existe sos de vineri in friptura de duminica, pentru ca duminica e trista si iti pierzi toata buna-dispozitie de sambata si ai nevoie sa-ti reamintesti de starea de vineri cand totul ti se pare posibil, iti umblau promisiunile prin maini si aveai chef din nou, de orice, nu conteaza, important e ca ai-aveai chef. As vrea sa existe cearceafuri impregnate cu vineri si mai multi oameni care sa fie ca niste vineri. Cunosc cativa si dupa ce ma intalnesc cu ei am impresia ca vin doua zile libere ( nici nu vreau sa amintesc de oamenii Luni seriosi care ma alieneaza sau oameni Marti care ma enerveaza).
Exista deja niste lucruri cu esenta de vineri in ele si pentru mine ele sunt inghetata, ceaiul de ghimbir, cateva tricouri preferate, House, bomboanele Maltesers, cartile cu pinguinul Apolodor. Cred ca mai sunt cateva dar nu-mi vin acum in minte.
Si d-abia acum am inteles de ce Robinson Crusoe avea nevoie de un Vineri. Nu de un Joi sau un Sambata.

Pioneze pentru momente

Exista niste momente pe care nu le pot descrie dar as vrea la un moment dat sa le prind intr-o fotografie sau un desen sau macar o fraza.
Cand razi atat de tare incat te sufoci, plangi, te dor toti muschii stomacului si pari ca explodezi de durere.
Cand e de ajuns de liniste incat auzi zapada topindu-se.
Cand te bagi inghetat intr-o cada plina de apa calda si aburi.
Cand treci pe langa casa unde ai locuit atunci cand erai copil si iti amintesti cum priveai si simteai atunci, felul in care asta te face sa te simti.
Cand saruti prima oara pe cineva de care esti indragostit.
Cand scapi dintr-o primejdie si era cat pe-aci si sperietura te face sa te simti viu si adrenalina iti trimite vestea asta prin intermediul unor arici acidulati.
Cand un simplu miros iti aduce inapoi 100 de amintiri in acelasi timp si parca iti cresc 100 de perechi de ochi, urechi, nasuri si urechi ca sa le poti retrai mai bine.

Poveste de toamna

O moneda si o castana au hotarat la un moment ca se iubesc si s-au mutat impreuna. Casa lor era o minunata groapa in nisip, langa un lac artificial format din picaturile aruncate de palmele ingerilor de piatra de pe pe o fantana arteziana. Moneda admira nuantele de rosu pe care castana le capata in lumina soarelui in timp ce castana iubea faptul ca moneda era un lucru pretios. Se intalnisera intr-un moment greu pentru fiecare: un copil se apucase sa joace fotbal cu amandoua. Cand se pregatea sa dea in castana insa, moneda incepuse sa straluceasca atat de tare incat atentia baietelului se indrepta catre ea, lasand castana in pace. Dar cand se pregatea sa invarta moneda ca pe un hopa-mitica, rotunda castana parca se marise si se rotunjise si mai mult, luand forma uneu mingi marunte, perfecta pentru fotbal. Noroc ca ora mesei venise repede si copilul a fost luat pe sus de bunic acasa.
Salvandu-se reciproc, castana si moneda au crezut ca asta trebuie sa aduca acel minunat si inaltator sentiment denumit dragoste. Nici una. nici alta nu prea stiau ce e aceea o iubire.
Dar incepe dragostea din salvare? In noua lor casa plina de umezeala moneda incepu sa rugineasca si castana sa putrezeasca si relatia lor incepu sa scartaie. Poti sa simti dragoste pentru cineva care e bun cu tine, care te salveaza, care te face sa simti ca insemni ceva? Si mai ales pentru cineva care te salveaza la randul lui? E dragostea o mare si bogata recunostinta?
Dupa ce moneda si castana s-au despartit ( fiecare cu sanatatea facuta praf si cu inima sfarmata in mii de forme geometric imposibile), moneda a pornit catre nord, in portofelul unui copil care a avut rabdare sa-i curete rugina si sa-i redea luciul. Nimeni nu stie pe unde e acum, urma i s-a pierdut, se stie doar ca moneda a continuat sa-si dea inima ei de metal altor obiecte, sa fie dezamagita dar si fericita, sa incerce sa afle de fapt ce-i starea aia care o face sa rugineasca dar si sa straluceasca mai frumos ca niciodata.
Iar castana a imbatranit peste noapte, si-a pierdut nuanta cea rosie atat de frumoasa, s-a inacrit si a devenit o celibatara convinsa. Cinismul ei e celebru in parc, dar uneori ingerii de pe piatra de pe fantana arteziana ii iau apararea si au grija sa nu-i ude casa in care ea isi trateaza reumatismul. Pentru ca, in ciuda celor intamplate, castana continua sa locuiasca in casa de unde i s-a tras nefericirea. Unii cinici sunt de fapt niste nostalgici incurabili, care nu au curaj de fapt sa renunte la dezamagiri.

Internetul are gust de plastic alb

La un moment dat te plictisesti de internet, te plictisesti sa scrii pe toate conturile pe care le ai, sa le tii pe toate la zi (parca ai de vizitat in fiecare dimineata cateva case in care trebuie sa uzi plantele si sa stergi praful), sa cunosti oameni care te stiu de pe net si tu-i stii de pe net si parca toata lumea incape intr-o servieta, atat de mica si stransa s-a facut, te plictisesti sa fii introspectiv si sa sapi in tine, sa scoti ridichi si radacini cu care uneori n-ai ce face, doar umpli camara ( suntem cu totii atat de bine aprovizionati zilele astea), parca faci abuz de psihoterapie; sa vezi tot felul de minunatii pe toate site-urile pana cand iti vine sa tipi pentru ca s-a facut ora 6 dimineata si tu inca n-ai vazut TOT, nu o sa vezi niciodata tot si intri in panica, sa ai de ales - sa ignori daca asta ai chef, sa vorbesti cu x daca ai chef sau sa te faci invizibil daca esti ursuz, ca un urs care nu se simte bine in noul costum ecosez luat de la mini prix.
Am impresia ca traiesc intr-un mare jurnal si ca sunt un stilou mare si nemilos care scrie, scrie, scrie de-i sar tastele in dreapta si-n stanga, exact ca intr-un documentar despre exploziile din univers.Un stilou fara cerneala, unul electric si nervos, care nu stie ce e aia caligrafie.
Nu ma vait sau sa ma revolt, doar spun ca mi-au cam obosit ochii de atata scris.
Doar e uman sa ti se urasca cu binele electronic si tehnologic :))

Mie-mi place haosul

As vrea ca din 5 in 5 ani sa se schimbe totul in jurul nostru, sa fie altfel, nu neaparat in bine sau in rau. In loc de porumbei sa avem ursi domestici carora sa le dam zmeura prin parcuri ( cu ocazia asta comertul cu zmeura ar prinde aripi si s-ar gasi mai des zmeura si mure prin magazine), toata lumea sa mearga cu masinile inclinate, pe doua roti, facand echilibristica in siguranta, toata lumea s-ar aduna la terase ca sa nu vorbeasca, ci sa se inteleaga cu ajutorul mainilor, picioarelor si ochilor ( cei mai talentati vor reusi sa se inteleaga chiar si cu gaturile si coloana vertebrala), plasticul ar disparea, pentru ca totul s-ar face din sticla din sticla, chiar daca asta ar insemna ca din 5 in 5 minute sa se auda zgomot de lucruri care se sparg si leucoplastele ar deveni foarte in voga, pentru ca toata lumea ar avea mult mai multe taieturi. Si oamenii ar trai in magazine si magazinele s-ar muta in case, uneori coada de la casa de marcat intinzandu-se pana in baie. Nu trebuie sa fie schimbari logice, nu-i asa? Si toata lumea ar fi asa zapacita de schimbarile uimitoare incat toata lumea ar fi extrem de ocupata sa se adapteze. Si batranii n-ar mai putea de uluire, pentru ca pe vremea lor totul era organizat altfel.

Norocul la nefericire e exact ca uleiul de peste

Ca tot ma intreba cineva cum e cu norocul la nefericire.
Da, am noroc si la nefericire. Daca as putea sa va arat ce frumoase pot sa fie nefericirile mele! Si cat plang cand vin in sir si cat plang cand vad ca nu ma invat minte si repet greselile! Si cat de repede am ajuns sa-mi revin spre propria mea mirare! Poate pentru ca sunt un om rabdator, care plange mult si des si-si descarca norii si a ajuns sa vada cate un lucru bun in fiecare liniuta neagra.
Suna teoretic, dar am gasit cate o trebuinta in fiecare om marunt care nu s-a purtat omeneste cu mine, in fiecare intamplare rea, nenorocire mare, dorinta neimplinita. De multe ori am invatat acelasi lucru din nou si din nou, dar poate asa e mai bine, ce sa fac daca unele lucruri ( chiar daca de bun simt) se lipesc asa de greu de mine?
Eu nu cred in fericire continua si nici nu cred ca sunt cel mai special om din lume, care nu merita lucrurile rele care i se intampla uneori. Mai ales ca nu am patit pana acum nicio tragedie si pentru asta trebuie sa fiu foarte foarte recunoscatoare. Si dupa ce furia, dezamagirea, supararea, socul imi trec, reusesc sa ma detasez si sa apreciez frumusetea unei povesti cu final nefericit prin care tocmai am trecut. Si ce daca mi s-a intamplat mie? Si ce daca am plans si am suferit si am ramas cu un gust amar? Doar n-o sa mananc toata viata cirese glasate doar pentru ca au gust dulce si bun. E adevarat tot bla-blaul ala conform caruia relele te ajuta sa-ti cladesti caracterul, sa te cunosti mai bine etc. E adevarat si nimic mai mult. Atata filozofam, in loc sa le traim pur si simplu si sa vedem unde ajungem.
Pentru mine lungi perioade de depresie si nefericire au ramas in mintea mea ca niste zile pe care acum mi-e usor sa mi le amintesc. Si sunt scaldate in lumina, nu in intuneric si smoala. Bineinteles ca nu as vrea sa le retraiesc, dar daca tot am trecut prin ele de ce sa nu fiu sincera si sa nu le tin la iveala, ca pe niste lucruri urate si dragi.
Dar, cum spuneam, ca sa nu te mai sperii de nefericire trebuie sa ai multa rabdare si sa nu te iei in serios. Altfel esti doar un ofticos care pleaca acasa ori de cate ori copiii ii dau cu o minge in cap in timpul jocului.

Vinerea norocoasa

Eu n-am parte de multe tipuri de noroace: noroc tehnologic ( toata ziua mi se defecteaza cate-un aparat), n-am foarte mult noroc la bani sau jocuri de noroc ( desi nu-s saraca banii-mi zboara printre degete si n-am niciodata noroc la Pacalici), uneori n-am noroc la barbati sau la oameni in general ( dar si cand am...!). Si daca de obicei ma resemnez in fata tuturor acestor lipsuri, uneori imi vine greu si mi se pare ca eu n-am nici macar un capat de ata de noroc in nicio parte a vietii mele.
Dar de fapt ma rasfat, pentru ca, pe langa multe altele, am si un noroc pe care il iubesc atat de mult incat n-as renunta la el pentru niciunul dintre noroacele de mai sus: am noroc la entuziasm. Sunt zile ( ca asta) cand ma entuziasmeaza orice lucru banal, murdar, nou sau vechi si orice fiinta care-mi iese in cale. Imi vine sa tac si sa stau cuminte, zambitoare si linistita, in timp ce in capul meu zarva e in toi si infloresc toate lucrurile din jur. Totul devine o poveste extraordinara: sosetele domnului cu mustata de cupru, sirul de furnici care cara firimituri in forma de pahare, ferestrele in forma de case arse, mirosul de gogosi care spune intamplari cu boieri rasturnati din trasuri. Si-mi mai vine sa-mi lipesc cate 10 perechi de ochi, nasuri si urechi in plus ca sa pot sa simt si mai multe povesti pe care oricum nu mai prididesc sa le notez ( ca nu prea am noroc la memorie si uit repede).
Pentru mine fericirea sta de cele mai multe ori in toate amanuntele pe care entuziasmul le scoate din cele mai prafuite cotloane si mi le tranteste in brate. Asa ca pot sa generalizez si sa zic: da-le naibii pe toate celelalte noroace, bine ca am noroc la fericire!

Poveste din lumea becurilor care se sparg

A fost odata un bec alergic la pere. Desi se umfla de ii pleznea filamentul, manca in continuare pere pentru ca, asa cum se intampla in viata, era dependent exact de ceea ce ii facea mai mult rau.
Intr-o zi insa becul s-a umflat atat de tare incat omul in lampa caruia locuia in chirie a crezut ca in interiorul abajurului a crescut un porc. Asa ca a scos becul si l-a gatit la cuptor, cu garnitura de cartofi noi si rozmarin. Apoi s-a mirat ca friptura are gust pronuntat de pere.
Un ciob a intrat intr-o parte a omului numita marul lui Adam si pentru ca i-a placut in livada cu un singur mar, a ramas acolo sclipind. De cate ori omul dormea, ciobul se spargea un pic in mii de aschii lucitoare asa ca rasuflarea omului era mereu stralucitoare si lumina ca un far.

O grupare terorista de diamante din Africa s-a suparat insa ca un om scanteia mai frumos decat ele asa ca au pus la cale o nelegiuire: spargerea ciobului si trecerea lui nefiinta. Si au tocmit un bec sa faca asta, un bec spion care si-a facut repede intrarea in locul becului alergic la pere.
Becul acesta nu stie insa exact daca are vreo alergie. Asa ca mananca de zor migdale, unt de arahide, grau si lapte, isi cumpara crini si-si face asternut din polen, sperand ca, la un moment dat, o alergie oarecare sa-l umfle si pe el cat un porc, sa sfarseasca friptura si sa ajunga alaturi de acel ciob care a reusit sa intreaca stralucirea celor mai frumoase diamante din lume.

Toate fetele se fac mari, din pacate pentru ele

Existe o gramada de fete care locuiesc in case zambarete, care se murdaresc dimineata de cafea cu lapte pe fetze, care copilaresc fericite printre matusi cu mustetze si-si pun fuste scurte pentru prima lor iubire, un baiat cu plete cretze care nu are ochi pentru ele, pentru ca se teme inca de femei si belele pe care le aduc ele.
Apoi fetele astea cresc mari si incep sa se gandeasca la exercitii pentru glezne si coapse frumoase, isi cumpara rochii din materiale cu pisici si cirese lucioase, incep sa munceasca si sa dea banii pe prostii, apoi se casatoresc, apoi fac copii, apoi incep sa se teama de batranete si sa se gandeasca-amarate cum in copilarie le era teama doar de jungla, spanac si musca tzetze. Cu varsta incep sa se rasuceasca usor, sa semene cu niste lana alba invartita pe-un fuior, incep sa faca supe si fripturi pentru nepoti necopti si pentru gineri, in cazuri mai mult sau mai putin rare, cam netotzi.
Asta in cazul in care fetele din casele zamberete nu se fac exploratoare, inventatoare sau imblanzitoare de fiare. Sau poate femei usoare, mereu rujate astfel incat sa para surazatoare. Sau se casatoresc c-un birou sau c-un bou. Sau poate c-un pahar de vin foarte plin sau poate cu-o pastila alba invelita in hartie sterila.
Si-ntr-un caz si in altul, toate fetele sunt povesti. Si nu lasati magarii, misoginii si cinicii sa se amestece in povestirea lor, pentru ca astia au numai imaginatie de tip xy si vad femeia intr-un mod incolor.

Scopuri

fata care locuia intr-o sticla
fata care se decisese sa manance numai pastarnac
fata care facea prea multe poze dar nimeni nu stia cum arata ea

M-am decis ca saptamana viitoare sa scriu numai despre fete, urmand ca apoi sa scriu numai despre baieti si la sfarsit sa nu mai scriu deloc de oameni.

Cine vinde gratis demoni-abtibilduri

Pentru C. :)

Exista niste oameni care trec prin amintirile mele dar nu-mi prea amintesc mare lucru in legatura cu lucrurile facute impreuna cu ei. Dar imi amintesc foarte clar lucrurile pe care nu le-am facut impreuna. Ca-s atat de multe. Mai intai este vina mea, pentru ca am acceptat ca lucrurile sa stea asa. Dar este mai ales si vina lor, pentru ca uitau sa spuna la inceput cum sunt: ca sunt comozi si speriati de orice este nou, ca nu vor sa riste si sa puna mai presus de ei un alt om.
Asa ca eu am devenit recreatia lor, nu o ora de studiu intens, asa cum mi-as fi dorit eu.
Daca eu voiam sa beau vin rosu pe acoperis ei ziceau "nu", ca o sa cadem in cap.
Daca voiam sa facem excursii neasteptate in orice colt al lumii ei ziceau "nu", ca sa o ne pierdem prin lume si nu e nimic mai grav decat sa te pierzi pe undeva, departe de canapeaua ta.
Si apoi, in ore intregi de incantatii si vorbe mestesugite imi bagau in cap idei cum ca eu nu sunt romantica, cum ca eu nu sunt spontana, cum ca eu sunt de vina pentru faptul ca nu-i fac sa se dea jos de pe canapea si nu repar ceea ce ei considerau ca e de reparat.

Si multi ani m-am gandit oare ce nu e in regula cu mine, de ce salbaticesc oamenii, de ce-i fac sa-si doreasca putin si de ce dorintele mele par sa nu conteze si devin invizibile si fum? Singura mea vina e ca rascoleam in cutia cu acelasi model de oameni ( cutie cuprinzatoare, ce-i drept), model special conceput sa traiasca pe insule in forme de canapea.
Apoi am vorbit cu alte fete si ele patisera la fel, si cu alti baieti care si ei patisera la fel, apoi au trecut anii si oamenii aceia s-au dovedit neschimbati.
Intre timp, eu mi-am vazut de ale mele si m-am indepartat de cutia periculoasa incet, incet. Si-am invatat ca sunt si romantica si spontana si, desi o gramada de oameni m-au urat pentru asta, daca am simtit ca nu sunt omul potrivit sa-i faca fericit, i-am lasat in pace si nu am incercat sa le vand iluzii.

In cutia oamenilor din care fac parte exista loc si pentru vin rosu pe acoperis si pentru orice lucru nou si neasteptat. Mi-am dat seama in sfarsit ca eu nu-s mecanic si nici nu am talent la reparat.
Mi-ar placea sa ajung sa rad intr-o zi de toate astea, dar stiti cati demoni-abtibilduri lipeste de tine o relatie cu un om care nu e interesat sa creasca si nici sa te ajute pe tine sa cresti? Peste 100 de demoni care nu te mai parasesc cu anii.

no comments for this post

Buletin trecator de stiri marunte

M-am linistit, m-am ordonat, am umblat, pun la cale acum noi experimente, incerc sa ma dezvat sa stau picior peste picior la birou, incerc sa termin multe lucruri incepute si sa ma apuc apoi de alte cateva inceputuri, citesc carti pe care nu am reusit sa pun mana pana acum, intentionez sa ma uit la cat mai multe filme asiatice, citesc tutoriale despre crosetat si nu mai vreau sa ma imbrac vreodata in pantaloni.
Parca as trai pe fundul unui lac, in tacerea unei ape stravezii, ma mai sperii uneori de o piatra sau de o stiuca cu dinti de dinozaur, de cele mai multe ori insa mi-e si rusine de cat de bine imi e.

Bunica si bunicul

Bunica si bunicul meu nu pareau sa aiba prea multe lucruri in comun. Bunicul venea din Baia Mare, bunica dintr-un satulet din Moldova. Bunicul era un lenes si un chiulangiu si-i placeau foarte mult fetele. Toate fetele. Cum vedea una care ii parea draguta, cum se repezea la ea sa o ia in brate. Din acest motiv primea multe scatoalce de la strabunicul meu. Bunica era timida, zapacita, ii placea foarte mult cartea si era decisa sa nu lase barbatii sa profite de ea.
Amandoi aveau insa ceva in comun: s-au decis pur si simplu sa ia intr-o zi trenul si sa vina la Bucuresti, convinsi ca aici curge lapte si miere. Pe atunci ( acum vreo 60 de ani) se pare ca a lasa totul in urma si a incepe o noua viata era cel mai usor lucru cu putinta. Sau poate oamenii erau mult mai naivi si plini de entuziasm fata de orice lucru nou si se aruncau inainte fara plasa de siguranta.
Amandoi mai aveau ceva in comun: niste proprietare foarte grijulii. Pe atunci nu se inchiriau case sau camere, pe atunci se inchiriau paturi. Asa ca proprietarii iti erau foarte apropiati la propriu, puteai sa-i auzi sforaind in fiecare noapte in celalalt pat din odaie. Cum si bunicul si bunica mea erau amandoi chiriasi necasatoriti de paturi, proprietarele lor, doamne batrane si responsabile s-au decis sa le uneasca destinele, mai ales ca bunicii mele ii faceau curte tot felul de soldati fara capatai ( si un doctor militar in varsta, cu ganduri necurate) si era clar in pericol.
Cum a fost cand s-au vazut prima oara?
Bunica mea s-a ascuns dupa proprietara ei si a inceput sa o traga de bluza, facandu-i semne ca nu-i place, sa-l dea afara. Era mult mai scund decat ea.
Noroc ca doamnele proprietare n-au luat in serios astfel de mofturi de fata tanara si necoapta.
Astfel, probabil ca mi-as fi amintit astazi de un alt bunic, de un doctor militar cam profitor de felul ei pe care probabil nici n-as fi ajuns sa-l cunosc, nu mi-ar fi cumparat cadouri albastre de ziua mea, nu ar fi crescut iepuri si caini si pisici si ciresi pitici si nu m-ar fi invatat colinde in toate limbile pamantului ( chiar si in limba tiganeasca) de Craciun.

Sa vorbim timp de trei zile si trei nopti

Imi plac oamenii cu care poti sa vorbesti despre nave spatiale, despre faptul ca vrabiile nu-s colorate numai cu maro, ci si cu gri, despre furtuni si furtune si despre muzica, orice fel de muzica, prosteasca sau buna, mica sau mare. Si despre filme. Care-ti zic sa vezi filmul ala, alb-negru, cu multe taceri, pari genul care nu se plictiseste atunci cand personajele nu vorbesc, se plimba si se uita aiurea, in jur, se gandesc ei si apoi spun si cu voce tare.
De fapt, imi plac oamenii cu care poti sa vorbesti punct. Doar atat: sa vorbesti. Ca-n filmele cu multe taceri.

Despre iubire si alti pesti de apa dulce

Totul este de fapt un lac adanc; noi, oamenii plutim pe deasupra si suntem si noi alte lacuri cu palarii si haine colorate. Sub noi se ascunde de fapt adevarul. Nu ne tulbura, caci daca ne tulburi din apele intunecate ies cioturile si epavele si monstrii cu dintii galbeni si ascutiti.
Ceea ce se ascunde in lac nu e degeaba tinut in intuneric.

Am citit despre un motan pe nume Elliot, un motan chipes, portocaliu care pare sa fie motanul perfect. Frumos si gras, cu obraji albi, curati si pufosi. Elliot nu a fost insa mereu pisoiul fericit care pare. In interiorul lui exista fostul Elliot, cel cu stapan care il chinuie, care ii rupe coada. Acum, de cate ori se enerveaza, Elliot isi ataca cu salbaticie coada pana cand lasa sange si murdareste toti peretii, chiar si tavanul casei unde sta acum. Doamna care l-a salvat pe Elliot a incercat sa-l ajute, dar in afara de iubire nu prea avea ce sa-i dea. (Caci psihologii de pisici au ramas foarte in urma cu cercetarile). Apoi a ramas insarcinata si s-a gandit cu groaza cum o sa fie cand bebelusul va schimba ordinea lucrurilor prin casa, la reactiile lui Elliot care s-ar putea inrautati. Dar bebelusul a imbunatatit situatia. Elliot si-a rarit crizele si atacurile asupra cozii si a devenit companionul perfect al copilului.
Picura putina iubire in apa lacului intunecat si el se va albastri treptat. Dar nu-ti baga degetul in apa daca nu ti s-a parut ca lacul iti arata bunavointa. Altfel cine stie ce aratare iti va rontai degetul pe post de mic-dejun gustos.

Daca o sa apesi pe clanta, o sa intri in vacanta!

Cand am vazut ca imi sar nasturii de la haine de la prea multa oboseala, m-am dus la piata de vacante, mi-am ales una rosie, rotunda si grasa si incepand de azi sunt din nou vacanta. Reinvat sa fiu zen si sa ma bucur de ce mi se intampla in fiecare minut, prea o luasem razna cu imbufnelile, miliardele de dorinte care toate trebuiau sa se indeplineasca Acum ( si evident nu faceau asta) si enervarile. Intra si comentariile in vacanta pentru ca nu prea vreau sa stau pe net mai mult decat imi cere dependenta.
Am intrat iar in starea aia minunata, in care totul e vesel si stralucitor. O sa postez un jurnal de vacanta al mintii mele, unde mereu se intampla altfel de lucruri decat cele ce mi se intampla in realitatea celorlalti.

Zodiacul anului iren

De ceva vreme incoace fiecare luna repeta niste patternuri. Pot sa le prevad acum, dupa ce s-au tot repetat. Poate daca le prevad, dispar din viitor.

In ianuarie, deprimata dupa intoarcerea la lucru, intalnesc de obicei pe cineva. E o luna in care toata lumea vrea sa dispara in pliantele agentiilor de turism. Toata lumea minus eu, pentru ca e ziua mea si asta ma bucura. In ianuarie dansez ca la 18 ani.
In februarie de obicei am impresia ca nu mai stiu nimic, depresia de ianuarie pe mine ma prinde in februarie. In februarie de obicei nu prea e soare si daca nu-s indragostita devin sumbra ca o entorsa de glezna.
In martie cantecul hormonilor intrece in intensitate cantecul de imperechere al balenelor din larg. Toata lumea vrea soare, mai ales eu. In martie mi se face pofta sa ma casatoresc si sa fac copii.
Vine aprilie cand mi se goleste capul. De aceea la aprilie e un mare blanc, fara amintiri. Exista insa niste nefericiri amoroase care ma fac sa devin foarte creativa in scris.
In mai ma indragostesc. In mai apare cineva si incepe filmul de dragoste. Cu sonorul dat incet, sa nu auda parintii sunetele. Marea vazuta in luna mai iti intra in cap si se face senzatie de sine statatpare.
Iunie e ca o plapuma. Te acopera placut si comod si totul merge bine, atat de bine incat iti dai seama ca e imposibil sa dureze prea mult.
In iulie de obicei nu-mi ies planurile. E ca un pacalici aiuritor, care joaca alba-neagra cu mine si eu nu ghicesc niciodata unde pune jetonul sub pahar.
Luna august este o luna ca un covrig fierbinte, in care de obicei eu racesc, ma razgandesc si merg mult. Am facut eu un studiu intitulat August in luna lui Iren si asa a reiesit. De ce e asa ciudata luna asta pentru mine nu pot sa stiu dar invariabil cand vine august totul se schimba in capul meu. Parca alti ochi se aseaza pe fata mea si vad cu totul altfel lucrurile. De obicei imi schimb viata, daca nu mi-e prea lene
Septembrie are plimbari prin parc si cumparaturi de cizme pana la genunchi. Baiatul care prinde septembrie de-un picior alaturi de mine are o viata activa pentru ca e una din lunile mele preferate si e pacat sa stai in casa. Si e frumos :)
Octombrie imi ploua in ceasca de ceai. Anul asta m-am hotarat sa-mi iau cizme de cauciuc pentru zilele alea noroioase. Dar octombrie are multe amiezi cu filme si cafenele cu vitrine aburite. In octombrie imi vine mereu sa creez ceva exceptional si sa inventez minunatii. De obicei toate raman la stadiul de idei.
Noiembrie miroase deja a iarna si dureaza foarte mult. Cred ca noiembrie este una din cele mai lungi luni, dureaza dublu. In noiembrie ies foarte mult in oras, in ciuda buletinelor meteo nefavorabile. Daca sunt nefericita, racesc.
Cand vine decembrie se poate intampla orice. Un orice in doua variante: ori mi se intampla cele mai minunate lucruri ori cele mai oribile lucruri. Dar de obicei nu e mediocra. Un lucru e sigur. Niciodata n-am planuri de anul nou si rareori am un revelion reusit.

5

Leapsa ( si premiu) de la Luminitza si cinci lucruri pe care le fac cu placere

1) Imi place sa nu ma supar si sa iert si sa nu trantesc usile. Sau sa ma supar dar sa-mi treaca repede, atat de repede incat certatul sa ramana descumpanit. Imi place sa ma pun in pielea celui care face o greseala si sa vad povestile lui care-l fac sa fie asa. Problema e ca atunci cand ma supar, ma cam supar definitiv. Fiecare are in fata mea cam noua vieti de greseli de iertat, cand se duc toate s-a facut negru ecranul. Asta ma cam deranjeaza, imi demonstreaza ca am undeva, bine ascuns, un orgoliu cat un ocean, exact ce nu-mi place sa descopar ca au unii oameni. Ar trebui sa inteleg, nu sa iert, de fapt.

2) Imi place sa tin un jurnal al lucrurilor mici, pe hartie, despre diverse culori, lucruri, intamplari fara sens si final pe care le-am vazut. Imi place sa nu tin un jurnal zilnic, ca sa nu ma simt obligata sa scriu si sa observ.

3) Imi plac oamenii care ma plac in diverse roluri, care vor sa ma vada si acasa la mine si acasa la ei si in oras si la film si pe net si undeva, aiurea, pe un camp sau un drum prafuit. Ca nici eu n-am putut sa plac un om intr-o singura dimensiune si nu vreau nici eu sa fiu placuta pe bucati.

4) Imi place sa spal vasele si sa vad chiuveta alba si goala.

5) Imi place sa beau vin rosu.

Si dau mai departe tuturor celor care sunt ca mine, celor care nu sunt deloc ca mine si celor care sunt asa si asa fata de mine.

Cum am devenit om mare

Acolo unde tramvaiele nu ajung si ardeii iuti au un gust ciudat, de oranjada, acolo unde prajiturile spun numai adevarul si iepurii nu trebuie sa se teama de jobenuri, pe acolo umbla acum capul meu. Capul meu a devenit tare calator. De cand i-am pus breton nou s-a schimbat atat de mult incat am si uitat sa ma mai mir. Si am descoperit ca atunci cand ai un cap nou, ai si o inima noua. Sunt ca niste frati siamezi. Si cum ziceam, capul meu imi ia inima de mana si pornesc sa se plimbe prin locuri atat de frumoase ca nici cu povestea nu le poti povesti. Si toate astea s-au intamplat de cand am hotarat ca am devenit om mare si e momentul sa nu mai minunez atat de partea mai putin stralucitoare a vietii si a oamenilor din jur. Le iau asa cum vin, cum sunt si gata!
Nu e chiar atat de rau sa fii om mare, nu e ca-n ziare sau la emisiunile tv, asta e clar. Nu pierzi nimic, doar un cap nou dornic de cat mai multe calatorii, o inima din catifea rosie nou-nouta, pusa pe dat-dat-dat si primit-primit-primit si din cand in cand niste amnezii zapacite in forma unor amenzi, foarte utile pentru mine, pe acolo las sa se duca rautatile din trecut, asa cum se duce apa pe-un burlan de tabla zgariata de vreme.

In my secret lime life

Ceasul de la inserat aduce lucruri bune, e mai racoare, ceaiul are gust mai bun, scoti fructe reci si inghetata de la congelator, gandurile sunt mai obosite dar mai clare, oamenii sunt mai blanzi, fustele fosnesc placut deasupra prafului pe asfalt dar praful de pe picioare devine albastriu si nu mai pare atat de urat. Asta e atmosfera in Lemonezia, tara vacantelor mele. Lemonarzii, locuitorii Lemoneziei, sunt inalti si galbeni, au pulpe puternice si sosete trei sferturi verzi si danseaza nonstop dansul picaturilor verzi. Isi tin mereu gura punga si cand vorbesc, stropesc. Ei locuiesc in carusele galbene, traiesc intr-o permanenta dupa-amiaza-inspre asfintit si ai spune la prima vedere ca sunt niste acrituri. Sunt ca picaturile de ochi insa. Cand ma duc in vizita la ei imi aduc aminte cine sunt si vad asta cu atat de multa claritate incat mi-as dori sa am o vacanta lunar. Macar 2 zile. Cand ma indepartez de mine si incep sa cred ca sunt doar munca mea, locul unde traiesc, oamenii din jur si uit ca eu sunt de fapt cu totul altcineva. Sunt doar un turist mic si fericit care-si cumpara cercei mari cand intra in Lemonezia, atat si nimic mai mult :)

Post hedonist

Nu pot sa raman suparata. La mine supararile vin pline de funingine si zboara pe geam curatate, viu colorate si date cu balsam. Pentru ca sunt un om norocos, cu o viata foarte frumoasa. Din cauza asta mi-e greu sa ma supar pe viata. Stau intr-o casa alba, plina de lucruri colorate si care miroase atat de frumos, a levantica si a lucruri noi incat atunci cand nu dorm acasa mi se face dor de ea si de crocodilul din holul de la intrare. Stau cu o fata care intelege importanta unei perdele in viata unui om si de care imi e tare drag. Sunt sanatoasa deocamdata si pot inca sa dansez trei ore in sir, nu sunt genul care tine diete si nu ma torturez cu cuvinte gen "trebuie", "asa e bine", "exista doar alb si negru". Si sunt recunoscatoare pentru tot ce-mi iese in cale, ma simt ca un mar rosu care se coace de zor pe creanga.

Intre punctul A si punctul B

Probabil exista un taram al lucrurilor mijlocii, oprite la mijloc, nici la inceput, nici la sfarsit, nici aici, nici acolo.
Un loc al prenumelor pe care nu le folosim, al relatiilor pe care nu le-am dus pana unde ne-am fi dorit, al drumurilor din care ne-am intors, al melodiilor si filmelor carora nu le-am vazut sfarsitul, al merelor pe care le-am aruncat pe jumatate nemancate.
Se spune ca ultima inghititura din farfurie inseamna puterea.
Sa fie toate lucrurile astea ramase in aer experiente care ar fi insemnat ceva bun dar am preferat sa nu le traim?
Sunt convinsa ca daca as renunta acum la Iren si mi-as folosi celalalt prenume, Maria, viata mea s-ar aseza si echilibra si eu as deveni un om mult mai stabil. Si-mi pare rau pentru Iren ca spun asta, mult mai inteligent. Dar mi-as pierde zapacenia si aiureala si blandetea cu care trec prin tot ce mi se intampla si dimineata cand m-as trezi mi-ar fi greu sa zambesc din toata inima.
Unii baieti m-au facut sa ma simt Maria.
De curand m-am simtit insa mai mult ca oricand Iren.
Sper ca toate lucrurile care ar fi putut sa fie chiar au un loc al lor, unde raman asa, in momentul acela plin, de inceput continuu, fara sfarsit; mi-ar placea mult sa existe un astfel de loc.

Ia-l acasa pe Robert Redford

Fotografii de Vlad Birdu

Deocamdata nu stie sa vorbeasca. Daca ar vorbi sunt convinsa ca ar avea de spus foarte multe. Dupa cum se uita pe geam pare ca stie destul de multa astronomie si sunt convinsa ca oricine il va lua acasa, va castiga un partener de discutii desavarsit ce detine arta conversatiei la perfectie. In plus e un mic gentleman tare ingrijit si cuminte, cand cade dupa calorifer isi curata intotdeauna hainele.
Deocamdata se odihneste intr-o resedinta de protocol, dar are mare, mare nevoie de o casa a lui.

Nu vi se pare ca seamana un pic cu Robert Redford? Nu vreti sa aveti un mic Robert Redford alergand prin casa?

LE: Si gata, fermecatorul Robert ( sau Roberta, ca nu stim sigur ce e) a gasit-o pe Irina. Se vor muta impreuna si se vor iubi si happy end.
LLE: Si e fetita. Acum Robert Redford a devenit Matilda.

Diversi oameni care te fac sa suferi

Unii oameni sunt autobuze magice. Te pot purta in trecut, in situatii foarte neplacute. Te fac sa le retraiesti din nou. Cine a zis ca nu poti calatori in trecut e un mincinos. Ar trebui sa-i intalneasca pe oamenii astia, cu farurile lor puternice, care lumineaza exact ce te face sa suferi.
Unii oameni nu-s acolo cand trebuie ca sa-ti zica o vorba buna atunci cand ai nevoie, sa-ti lipeasca un leucoplast colorat atunci cand trebuie.
Unii oameni sunt departe si trebuie mereu sa te urci pe o scara ca sa ajungi la ei si oricat te-ai intinde le atingi atunci doar degetele de la picioare, ei misca din ele, tu te dezechilibrezi si cazi cu tot cu scara. Te lovesti si revenim la ce am zis mai sus: ei nu vin la tine cu leucoplaste colorate. Le pare rau de vanataile tale, dar nu e treaba lor sa te faca sa-ti fie bine.
Unii oameni nu stau in lumina soarelui cu tine, nu vor sa vada filme alaturi de tine, nu vor sa se trezeasca alaturi de tine dimineata, nu vor sa afle daca ai suferit de pojar si care e cartea ta preferata. Nu-ti fac jucarii din carton, nu te saruta cand ai emotii si n-or sa-ti dea niciodata un servetel pentru ca nu or sa te vada niciodata suflandu-ti nasul din moment ce nu vor fi niciodata pe langa tine cand esti racit si nu or sa vina la doctor cu tine.
N-or sa aiba niciodata portocale in buzunar pentru tine sau bilete la teatru. Si n-or sa vina cu tine sa faca baie in mare. Pentru ca e greu sa te duci la mare cu un om pentru care nu simti nimic.


Asta este pentru tot cei ce cauta "cum sa-mi dau seama ca ma iubeste" pe google. E exact invers ca in postul meu.

O fapta buna

Pe culmea unui deal albastru traia un mic om obisnuit care cultiva alune patrate, haine scamosate si biscuiti cu gust de flori de piatra. In mica lui casuta nu incapeau decat el, un pat si o masuta in surubul careia care locuia un gandacel intr-un fir de praf.

Micul om obisnuit traia de unul singur, pentru ca era urat, bun la inima si nu avea deloc incredere in el. Pentru ca nu mergea niciodata sa se amestece printre ceilalti oameni si nu-i lasa sa-l cunoasca, acestia nu veneau nici ei la el. Ii cumparau alunele patrate, hainele scamosate si biscuitii, dar nu se apropia nimeni de el sa-l intrebe ce mai face, ce mai zice, daca nu-si doreste un pui de catel, daca nu vrea sa mearga la bar sa cunoasca si el pe cineva. De Craciun nu primea cadouri si de Anul Nou arunca peste hornul casei cu o petarda, isi punea o dorinta si apoi se ducea sa se culce. Nimeni nu poate cunoaste care era dorinta lui, pentru ca el nu spunea nimanui nimic si gandurile inca nu pot fi citite, desi renumiti cercetatori de vaza muncesc de zor sa descopere asta.

Pana cand intr-o zi gandacelul s-a trezit pus pe fapte mari. Si-a consultat ceasul personal gandacesc, care arata intotdeauna cate ore mai au de trait gandacii ( instrument foarte util pentru ei; atunci cand ai o viata atat de scurta trebuie sa stii cand incepe si se sfarseste ca sa o poti planifica mai bine) si a tresarit. Pentru ca mai avea doua doua zile de trait.

Gandacelul avusese o viata modesta si cinstita, nu facuse nici un rau, dar nici un bine cuiva. Incercase sa nu-l supere pe omul cu care locuia, sa duca gunoiul in fiecare seara si sa nu aiba visuri prea marete, lucru interzis in lumea lui. Dar acum ca mai avea atat de putin timp, gandacul s-a decis sa faca macar o singura fapta buna. Si pentru ca singurul pe care l-ar fi putut ajuta era micul om obisnuit, gandacul a hotarat sa-i schimbe acestuia viata. Asa ca a facut ordine in mica lui locuinta, a aranjat firul de praf pana cand arata asa cum trebuie, ca vechi, s-a rostogolit cu el pana la soba, l-a aprins de la o scanteie si l-a aruncat langa o recolta de haine scamosate care asteptau sa fie curatate de samburi langa o masa. Apoi a iesit pe usa si dus a fost.
Casa a ars total, mai putin cutia metalica in care statusera la un moment dat niste fursecuri si in care omuletul isi tinea toti banii.

Si astfel omuletul a fost fortat sa coboare de pe dealul albastru in oras. Unde oamenii simteau pentru prima oara un sentiment fata de el. E drept, unul nu prea placut pentru orgoliul cuiva, de compatimire. Dar era un inceput.

Astazi omuletul iese la bere cat de des poate, s-a imprietenit cu cativa oameni, a inchiriat o casa in centrul orasului, cultiva nu numai alune patrate, haine scamosate si biscuiti cu gust de flori de piatra, ci si nisip de sticla, ambalaje de scoici si agrafe de prins urechile pe spate, cu care are mare succes. Dar cred ca lucrul care-l bucura cel mai mult si de care este cel mai mandru este ca-i place o fata care-i aminteste tare mult de el.

E o mica fata obisnuita, pe care nimeni nu o baga in seama pentru ca este urata, buna la inima si nu are incredere in ea. Incearca sa o scoata in oras, dar inca nu a reusit sa o scoata din ale ei. Nu se lasa insa si spera mai ales ca fata asta are si ea o masa in surubul careia locuieste un gandac care locuieste intr-un fir de praf.
Toate dorintele de Anul Nou se implinesc mai devreme sau mai tarziu.

Ce vreau eu

Totul se schimba si parca nu se schimba nimic in ultima vreme. Uneori nu stiu incontro ma indrept. Pentru ca am atatea dorinte si atatea scopuri, dar toate parca sunt raspandite in toate orizonturile si impreuna nu au un sens. Asa ca am stat aseara si m-am uitat la tavan cu o privire serioasa si m-am gandit cum sa cos toate bucatelele astea intr-o patura sub care sa ma bag atunci cand nu stiu pe unde sunt.
Vreau sa dau mult mai des raspunsul: "Sunt fericita, de ce ma intrebi?"
Vreau ca noptile de duminica sa fie la fel de pline de planuri ca noptile de sambata.
Vreau sa am cat mai multe zile in care sa nu am ce face, sa nu fac planuri si sa am senzatie de libertate, sa stiu ca o pot lua in orice directie.
Sa sun la cat mai multe sonerii.
Sa nu ma supar niciodata pe viata si pe ce mi se intampla.
Sa devin un mandarin intelept ( pentru ca daca devin mandarina in mod sigur o sa sfarsesc in farfuria cuiva) dintr-o fabula, care sta pe un acoperis si spune povesti.
Sa am entuziasm.
Sa gatesc cat mai multe supe, cu taietei lungi si buni.
Sa devin o sarutatoare ( cautatoare de saruturi).
Sa-mi sara inima din piept de cat mai multe ori atunci cand suna telefonul, cand vad ca am mailuri noi, cand aud ca am primit un sms.
Vreau sa cresc cea mai inalta floare de regina noptii din Europa.
Vreau sa fiu tinuta de mana cat mai des.
Vreau sa fiu lasata sa ma invart in viata anumitor oameni.

No comments for this post.

Oamenii nu-s obisnuiti cu iubirea

Oamenii nu-s obisnuiti cu afectiunea si nu-s obisnuiti sa fie iubiti. Vor sa fie iubiti dar in acelasi timp nu cred ca asta li s-ar putea intampla lor. Sunt mereu in defensiva, mereu atenti sa nu fie ironizati, calcati in picioare si umiliti. Si mai ales atenti sa nu pateasca ceva si ei sa nu-si dea seama, sa fie ceva prea subtil si ei sa se simta inferiori chiar si in suferinta.
Tu tii la ei si ei nu cred, cauta cearta, cauta sa-ti demonstreze mereu ca nu e asa cum spui tu. Si din cearta in cearta, neintelegere in neintelegere chiar ajungi se te indepartezi. Pentru ca asa cum un om nu e obisnuit sa fie iubit, nici un om care iubeste nu e obisnuit sa iubeasca in van. Uneori continui sa tii la ei de la distanta, alteori stergi tot cu amaraciune. Dar chiar si cand stergi tot, ramane un anumit dor, de parca ramai de partea cealalta a geamului si-i mai vezi din cand in cand, ca prin ceata, si le vezi gesturile si le auzi cuvintele dar deja sunt in alta lume si geamul a fost blocat.
E adevarat ca exista oameni mai usor de iubit, cei ce sterg des praful de pe calculator si cei ce tin minte bautura ta preferata si te cheama langa ei oricat de des pot, desigur ca exista oameni aproape imposibil de iubit, care aproape te pedepsesc pentru ca vrei sa te apropii de ei. De cele mai multe ori ramai cu o figura nedumerita pentru ca nu mai intelegi nimic. Dar oricum esti nedumerit mai tot timpul, pentru ca parca nici tu nu crezi ca meriti afectiune pentru ca tii la toti acesti oameni atat de greu si usor de iubit.

Departe de lumea linistita a ratiunii

“ If we listened to our intellect we’d never have a love affair. We’d never have a friendship. We’d never go in business because we’d be cynical: “It’s gonna go wrong.” Or “She’s going to hurt me.” Or, “I’ve had a couple of bad love affairs, so therefore …” Well, that’s nonsense. You’re going to miss life. You’ve got to jump off the cliff all the time and build your wings on the way down. ” ( Ray Bradbury)

Mintea mea rationala a avut odinioara mare putere asupra mea. Nu mai ascult de ea de ceva vreme, desi are de multe dreptate si niciodata nu scapa ocazia sa-mi spuna: ti-am zis eu ca asa o sa fie. Dar mintea mea rationala nu m-a facut niciodata fericita. Pentru ca a fost mereu rece, de fier, a avut dreptate mereu cand m-a avertizat ca o sa patesc ceva rau, niciodata nu-i scapa vreo statistica urata, e mereu mai degraba pesimista decat realista si ei nu-i datorez nici un miracol, nici o magie, nici un strop de dragoste. Zumzaie oricand acolo, de pare ca are mereu un cooler defect, in timp ce eu fac toate tampeniile si greselile si ma arunc cu capul inainte dupa ce ea mi-a facut analiza costuri-beneficii si a reiesit ca beneficiile sunt mult mai putine. Apoi plang si ma intorc la ea, la mintea mea rationala, ca la o mama cu sortul scrobit, corect calcat, si ea imi face capul calendar si-mi zice sa nu mai fac nimic fara sa ascult de ea. Daca ar fi dupa ea, as sta in casa 5 zile din 7, n-as mai ajuta pe nimeni, n-as avea nici macar un singur esec, as avea o relatie calduta si as creste copii carora le-as spune sa nu se joace in praf si sa nu pupe cainii si pisicile. Si fluturii din stomac ar fi toti morti, dositi undeva intr-o cutie de carton in care a fost odata un fier de calcat. Vocea ei este ingrozitor de puternica noaptea si ma supara ingrozitor pentru ca reuseste inca sa intunece multe momente frumoase. Inca ma pune sa ma intreb oare eu incontro ma indrept de parca sunt sofer de troleibuz dornic sa ajunga la o autobaza. Ce sa fac intr-o autobaza? Ce distractie poti sa gasesti intr-un loc sigur si pazit? Noroc ca se face dimineata si lumina scoate la iveala tot ce am mai irational si necugetat in mine si sunt din nou prezenta in propria mea viata. Juliturile si vanataile au mereu un mov foarte frumos.

Pisici pe tricou, sub tricou, langa si deasupra tricoului

Un concurs-leapsa de la Kitten si Hotcity, primit de la lamaie.
"Publicati pe blog o poza cu pisica voastra. Preferabil cand o tineti in brate. Si sunteti imbracate cu un tricou".
Poza e de acum 2 ani. Intre timp eu el s-a facut si mai mare si mai rotund. Iar eu si mai mica si mai rotunda. Nu-l mai pot lua in brate pentru ca e prea greu, daramite sa mai facem si poza. Fiecare incercare de luare in brate e o lupta din care eu ies cu mainile foarte sifonate. Are foarte multe kilograme si mama nu intelege ca trebuie sa-l puna la regim.
Cine are pisica si vrea tricouri cute si un papion pentru matza sa considere ca i-am dat leapsa.

Ne puteti vota AICI. Daca o sa castig evident ca o sa mai pun o poza cu mine incercand sa ma sinucid punand papionul motanului.

De ce exista in lume atat de putine cornete?

(continuam insiruirea lucrurilor care nu prea (mai) exista in lume)

De ce doar inghetata se da la cornet sau alunele si bomboanele varsate? De ce nu exista perne in forma de cornet si palarii de soare, luate direct din magazinul de vrajitoare castelane? De ce nu avem fuste in forma de cornet, cu care sa ne invartim pe strazi ca niste titirezi care se lovesc groaznic daca se lovesc si cad. De ce exista cornete de hartie cu ace de gamalie doar in mainile golanilor cu tevi, cand le putem face din martipan si sufla in apartamentele celor care-s suparati sau nu au bani sa-si cumpere ceva dulce.
De ce cu cat un cornet este mai mare si-si gaseste si alte utilizari el se transforma de obicei in palnie si-si pierde ascutimea de nas de Pinocchio? De ce lasa sa curga lichidul cand l-ar putea tine pe tot in causul lui. Si am putea bea visinata, vin, bere sau cidru la cornet, stand pe banci la umbra si purtand discutii in forma de cornet: pornind de la ceva larg, general si ajungand la subiectul subiectului, ceva atat de interesant si de intim incat iti vine sa scrii o carte despre el.

In lume mai exista doar cateva specii de buzunare

In ziua de azi buzunarele nu prea mai sunt asa importante. Uneori mai ai norocul sa gasesti o haina cu patru, hai poate chiar sase buzunare, unele atat de bine ascunse incat afli de ele dupa vreo luna dupa ce-ti cumperi haina. Uneori sunt puse doar de chestie, total inutil, pe pantaloni stramti. Cine ar vrea sa puna ceva intr-un astfel de buzunar? Mai bine le-ai prinde de corp cu scotch, at fi la fel de vizibil.
Astazi lucrurile sunt puse toate in genti imense, care clincane si fosgaie de pline ce sunt; geanta a devenit un seif modern, o tii cu nadejde lipita de corp, pentru ca daca ai pune lucrurile in buzunar ori le-ai pierde ( am devenit cu totii atat de zapaciti si amnezici) ori ti-ar fi furate.
Dar mie imi plac in continuare foarte mult buzunarele. Rotunde si patrate, mari si minuscule, de nu intra in ele nici macar un nasture care ti-a cazut. Si mi-ar placea sa fie inventate buzunare noi, adaptate vietii urbane: buzunare in care strangi si-ti parchezi bicicleta, buzunare care prind fumul de tigara din aer si-l transforma in fuioare de lana cu miros de bar, buzunare cu medicamente cu alarma care te atentioneaza cand e ora, buzunare frigorifice, in care inghetata si ciocolata nu se topesc, buzunare smechere, care-ti dau restul perfect, ca sa nu mai tii coada in loc cand te cauti de maruntis. Si buzunare cu dragoste, in care bagi mana si cineva te tine de ea atunci cand te simti parasit.

Totul e grozav

E grozav sa te plimbi in pantaloni largi, de semi-pijama pe Calea Victoriei, dupa miezul noptii, si sa mananci inghetata de capsuni, e grozav ca linguritele lipicioase pot fi tinute apoi in buzunarul de la blugii tai ( nu se stie de ce amanuntul asta ma incanta grozav, imi vine sa scriu vreo 10 povesti pornind de la el), ca ascult melodii siropoase si ca mi-e bine in conditiile astea dubioase, in care nimic nu e sigur.

Si desigur no comments for this post.
Nu va panicati, de luni termin cu posturile astea. Raman tot acolo, pe sus, dar devin o pragmatica femeie de afaceri sufletesti.

Furtuna intr-un butoi cu apa

Azi dimineata, in timp ce stateam la soare si-mi incarcam bateriile somnoroase, ma gandeam la baile in butoi pe care le faceam in copilarie. Butoiul era plin pe dinauntru de noroi, de muschi verde, alunecos. De multe ori gaseai prin el si brotaceai. Gazele veneau si se asezau pe apa, viespile mai ales erau musafirii cei mai dornici sa apara pe nepusa masa. Algele pluteau si ele la suprafata si apa era intotdeauna foarte rece la inceput, venita direct din furtun. Asteptam sa treaca apoi soarele de nucul imens si sa o incalzeasca putin. Si topaiam in butoi, ma invarteam lovind apa cu mainile si aruncand cu apa in jur, peste vita de vie si florile de ochiul boului ( flori foarte frumoase cu nume prea grosolan). Si radeam cu toata fiinta mea, cuprinsa de o fericire pe care o mai simti doar atunci cand stai cu picioarele goale pe pamant sau cu capul direct pe iarba.
Doamne, ce dor imi e de o baie intr-un butoi din asta malos :))

Iadul pe pamant se afla in ambalajul unui leucoplast nedesfacut

In ultima vreme ma gandesc la diverse, asezata pe marginea mea patului meu, care deocamdata este doar o saltea, si ma simt mai blanda ca niciodata. E f greu sa stai pe o margine de saltea. Trebuie sa stai aplecat ca o salcie, cu picioarele intinse. Te face sa-ti vezi picioarele si sa devii constient de toate micile zgarieturi si rani pe care ti le-au facut sandalele si pantofii, esteticele intrumente de tortura ale femeii in societatea moderna.
Am scris despre raiul pe pamant, normal este sa scriu si despre iad. Nu despre orori ingrozitoare, ci despre acea particica de iad, in care, daca intru, simt cum mi se rupe inima si nu mai poate fi pusa la loc.
Este valabil pentru prietenii sau iubiri.
Imagineaza-ti ca te tai la deget si eu vin cu un bandaj si tu imi intorci spatele si-mi trantesti usa in nas. Iar eu raman cu bandajul in mana, in fata usii, ascultand cum nu ai nevoie de mine.
Este situatia care-mi face cel mai rau. Pentru ca eu nu folosesc apoi bandajul pentru mine, ci-l arunc la gunoi. Cu tot cu mine. Si semnele de pe picioare imi aduc aminte toate de cate o situatie din asta.
Asta nu e un post posac :)

no comments for this post

Poze si modele de pavilioane apicole

Imi vine sa-ti scriu orice, despre cum nu ma pricep la nimic legat de tehnologie, dar asta nu ma opreste sa ma gandesc la inventii. Pentru ca meseriile mele preferate sunt cele de inventator, biomuzicolog si scriitor.
Imi vine sa-ti scriu mult, total plictisitor si neinteresant, despre cum m-ai prins intr-o perioada de mare schimbare si nu stiu nici macar cum sa o imbrac pe noua Iren. Si totusi nu sunt deloc confuza, stiu mai bine ca niciodata cine sunt si ce vreau.
Imi vine sa-ti scriu despre ce mi-ar placea sa-ti gatesc, desi toata lumea din jurul meu pufneste in ras cand aude ca vreau sa ma asez in fata unei cratite de inox. Se pare ca in interiorul meu se naste o gospodina desavarsita, cu manusi pentru oale fierbinti si retete de prajituri prin buzunare.
Imi vine sa-ti scriu despre poze si modele de pavilioane apicole pentru ca stiu ca o sa-ti placa orice ti-as scrie si nu am cum sa te plictisesc.

No comments for this post.

Ca o fantoma duminica dimineata

Unul dintre cele mai sadice lucruri pe care si le poate face omul cu mana lui este sa se trezeasca duminica foarte de dimineata. Si dupa aia sa stea in pat fara sa aiba ceva de facut, doar el cu gandurile lui mai mult sau mai putin placute. Afara soarele rasare asa cum numai duminica stie el sa rasara, masinile nu se aud, se aude in schimb somnul tuturor oamenilor care dorm linistiti pentru ca nu-s sadici si-si vad de programul obisnuit. Iar in pat tu-ti pui o perna in cap si...nimic.
Ce poti sa faci asadar daca mori de somn duminica dimineata dar nu poti sa adormi cu nici un pret?
Am incercat sa numar oi, dar oile s-au transformat nu stiu cum in elefanti cu ochi tulburati asa ca le-am lasat sa-si piarda urma, am incercat sa citesc dar parca ma uitam crucis la litere, m-am invartit prin toata casa, dar parca mi-era frig, am incercat sa ma joc de-a fata ascunselea sub patura, dar n-aveam aer.
Asa trebuie sa se simta o fantoma care moare de oboseala si nu poate deloc sa inchida ochii pentru ca i-au fost confiscate pleoapele.

Supa ca declaratie de dragoste

Sper ca la un moment dat sa-mi doresc si sa am ocazia sa gatesc supa perfecta, supa vietii mele. Va fi o reteta clasica, probabil cu taietei facuti in casa sau cu galuste mari si pufoase ca norii vorbitori din cartile pentru copii. Va fi pentru cineva pe care il voi iubi ca-n filme, pentru ca nu faci supa pentru oricine, oricand si doar asa, ca sa te afli in treaba. Supa trebuie facuta pe un aragaz oarecum patat, deloc perfect curat, cu ochiuri nici prea mari, nici prea mici, trebuie sa pluteasca prin ea stele galbene si planete din patrunjel si apoi pusa intr-o farfurie alba, in fata cuiva care va aprecia asa cum trebuie cea mai perfecta supa din lume. Cred ca e cel mai frumos mod de a-ti declara dragostea pentru cineva; nu cu un pahar de vin, sampanie sau gin, ci cu o farfurie cu margini dantelate plina ochi de supa fierbinte.

Nu uitati de Soupnights, proiect pus la cale de Tara. In seara asta gatesc Dan Dumitrescu si Gianina Corondan, sambata gatesc eu impreuna cu baietii de la Vita de Vie si duminica Adi si Liana Stanciu. Vom vinde supa si vom strange bani pentru sectia de oncologie pediatrica a Spitalului Clinic Marie Curie. Supa va iesi sigur foarte buna pentru ca va fi de fata si o maestra a supelor, Violeta de la Violeta's Vintage Kitchen.

Revenire

Mi s-a facut dor sa mananc serbet. Sa mananc serbet invartit pe lingurita, sa beau apa rece, sa fie seara, sa discut aiureli si sa trec prin toata gama de rasete: de la zambetul politicos la rasul sanatos din care nu te mai poti opri.
Mi s-a facut dor sa pun intrebari, una dupa alta. Sa-mi aduc aminte de toate nelamuririle si necunoscutele care-mi vin de obicei noaptea sau in metrou in cap dar uit de ele pentru ca nu am pe nimeni la indemana sa-l intreb. Imi place mai mult sa intreb decat sa dau raspunsuri.
Mi s-a facut dor sa desenez zmei din cafea si gaste cu picioare din sticla in timp ce caut inspiratie pentru povesti.
Mi s-a facut dor sa nu-mi mai doresc obiecte si bani, ci stari.
Toate problemele practice din ultima vreme m-au facut sa-mi ies din matca si acum incerc sa ma linistesc si sa revin la viata mea ne-pragmatica.

Casa cu noroc

Ii povestesc mamei despre legenda casei cu noroc a casei in care stam. Povestea spune ca acela care locuieste in camera in care stau eu, va pleca sa traiasca in Suedia. Iar cel ce sta in camera in care sta acum Cristina se va casatori. Mai e o camera, intitulata de noi camera urata, care nu are niciun efect. Doar potential de distrugere, pentru ca s-a si spart o masuta de sticla hidoasa in ea.
Mama intreaba dezamagita: Deci tu vei pleca in Suedia? Da, zic eu cu entuziasm. Mama se stramba un pic si zice cu un fir de speranta in glas: Ei, lasa, ca poate de data asta va fi invers si te vei casatori tu.
:(

Post foarte personal, superficial si fericit

Luna trecuta a fost foarte grea nu pentru ca s-ar fi intamplat foarte multe lucruri oribile ci pentru ca orice as fi facut, totul iesea cum nu trebuia. Si degeaba ma incapatanam, primeam numai bobarnace. Cum s-a sfarsit luna, cum au venit buluc lucrurile bune. Asa ca voi cei deprimati, suparati si intorsi pe dos nu disperati, strangeti din dinti ca o sa vina si pentru voi luna iunie mai devreme sau mai tarziu :).

De maine gata, schimb casa. O sa-mi iau un pat mare si o sa-l pun direct in mijloc, ca sa-mi pice lumina drept in cap. Si trebuie sa dau o raita si pe la sera, ca doua balcoane si multe pervaze au cerut flori.

Imi place poza asta (de aici). Un fulg din ala de nea, dar nu din hartie, exista si in casa, prins de tabloul electric.

No comments for this post.

Raiul poate aparea in orice seara din saptamana

Un citat m-a facut sa ma gandesc la raiul pe pamant:

“ Dogs are our link to paradise…to sit with a dog on a hillside on a glorious afternoon is to be back in Eden, where doing nothing was not boring—it was peace".

— Milan Kundera

In ultima vreme parca totul ma face sa ma gandesc la raiul pe pamant. Chiar si filmul Dirty Dancing, pe care l-am revazut intr-o seara. Nu am fost niciodata obsedata de filmul asta si uite acum ma uitam la el si imi venea sa plang pentru ca pe vremea cand lumea se uita la video si Dirty Dancing era dublat de Irina Margareta Nistor si adolescentele purtau pantaloni trei sferturi ca in film, eu chiar traiam intr-un rai pe pamant si nu-mi dadeam seama. De parca daca mi-as fi dat seama as fi putut sa trag mai mult de momentele acelea si sa le lungesc!

In raiul meu de pe pamant este de obicei noapte, teiul si iasomia sunt inflorite, cam ca acum, si gardurile vii ajung pana la felinare. Pe masinile parcate se lupta motani tigrati, fara sa-si faca rani. In toate casele sunt lampi aprinse si poti sa mergi la nesfarsit pe trotuarele curate, sa-ti auzi pantofii cum tocane pe caldaram, pentru ca nu vrei sa ajungi nicaieri. Si e atat de bine sa mergi de dragul mersului, fara sa te uiti inainte, fara sa te uiti inapoi!

Haine albe pentru orice fel de zile

Astea nu-s sfaturi, sunt doar hainele pe care le scot cel mai des din sifonier doar pentru mine. Sper sa nu le roada niciodata moliile pentru ca tare linistita si sanatoasa sunt datorita lor. Cam trei sferturi din oamenii pe care i-am cunoscut si n-au ramas langa mine nu au fost de acord cu ele.

Nu accepta ca altii sa-si verse frustrarile si rautatea asupra ta; nu varsa nici tu asa ceva asupra altora.
Nu te mai lasa improscat cu atatea cuvinte rele, pentru ca fac rani la fel de adanci ca niste furci ascutite. Nu e rusinos sa fugi din calea celor care nu au nimic bun sa-ti dea. Doar ridica-te si pleaca de langa ei.
Nu lua niciodata de bun tot ce vezi. Realitatea se schimba permanent si nu se stie cand, poate curand, in loc sa prinzi autobuzul vei alerga sa prinzi gazela de seara care sa te duca departe.
Nu te mai considera buricul pamantului. Sa fii buric nu e cel mai mai important lucru din lume, sa fii in centru nu e cel mai privilegiat loc. Buricul e doar o groapa deloc adanca in marea majoritate a timpului si nu e cu nimic mai presus decat alte parti. Fugi de alte burice, nu-ti vor da inapoi decat egoism.
Nu salva. Da o mana de ajutor doar celor ce vor sa fie salvati si-ti cer ajutorul, fara sa-ti puna bete in roate in tot acest timp.
Inventeaza cat mai multe. Unele inventii sa fie pentru tine, altele pentru cei dragi, altele pentru cei necunoscuti si multi. Cand te gandesti cum sa faci sa creezi cat mai multe iti faci cel mai mare bine, pentru ca nu mai ai timp de ganduri rele, sa te simti inferior in comparatie cu altii, sa te simti inutil, nenorocos, obosit sau neiubit.
Chiar daca nu esti sofer, fii genul care alege sa claxoneze cat mai putin.

Femeia cu un milion de picioare

Dn seria povesti ritmate scrise in reacreatie, pentru ca le scriu extrem de rapid si foarte zambitoare, printre picaturi. Atunci cand nimic nu-mi iese, desi eu fac tot posibilul, o poveste din asta e ca o pastila de calciu, magneziu si zinc.

A fost odata o femeie ce avea un milion de picioare, dar nu era miriapod. Era mai degraba un matriapod la puterea 100 a unui milionar octopod. Cu un picior statea in bucatarie invartind o mie de linguri intr-o veselie, cu altul in spalatorie patina, cu altul in birou, la calculatorul cu taste scartaietoare tasta, in varful altuia prin dormitorul copiilor mergea, cu altul in biserica, in pantof alb pasea, pentru ca tocmai se casatorea si cu altul pe bulevardul Revolutiei circula, in timp ce un muncitor "ooo, ce picior frumos" fluiera, cu altul se bucura de moliciunea unui covor pufos in timp ce altul scormonea dupa oua de prepelita in scorbura unui copac gaunos, cu altul dadea afara din casa un chirias pagubos si cu altul, chircindu-l ingrozitor si facand umbre, speria copiii dintr-un gang interbelic, intunecos. Si pentru ca atat de multe facea si nu prea se odihnea, doctorul i-a spus sa plece la mare daca un picior in groapa sa aiba nu vrea.

Concurs

Pentru ca se fac 4 ani de cand Eugen si Tudor i-au creat pe Fredo si Pidjin, are un loc un concurs. Premiul cel mare: un tricou pictat de mana, cu cei doi porumbei malefici. Premii mai mici: 30 de tricouri din seria LiveEvil. Tot ce trebuie sa faceti este sa scrieti un post pe blogul vostru despre unul din episoadele comicsului si trimiteti postul la richard.pidjin at gmail.com. Scrieti cum vreti: de rau, de bine, comentati-l, rescrieti-l etc. Deadline: vineri, 29 mai. Juriul ( eu, Razvan Exarhu si eCostin) va alege apoi un castigator. Good luck :)

3,2, 1....revelion!

In curand o sa fiu genul de om care sta intr-o casa mare si linistita, in care se poate alerga si valsa fara sa te striveasca peretii. Pentru ca o sa am mult spatiu in jur, o sa duc peste tot impresia de mai mult loc alb. Dar o sa ridic si un gard. Pentru a tine afara, in strada, suvoaiele de vorbe rele, gandurile si persoanele intunecate, "nu-urile" si incruntarile. O fereastra isi asteapta telescopul, o galerie perdelele, o baie jaluzelele colorate si terasa ne asteapta pe noi sa servim limonada rece. Pendula cu sprancene de bufnita asteapta si ea sa fie intoarsa si dupa ce o vom repara o vom ruga sa inceapa numaratoarea noua pentru intrarea intr-un nou an. Pentru ca nu stiu cum e la voi, dar la mine anii noi nu incep niciodata la 1 ianuarie, incep atunci cand am priceput ceva, cand sunt gata sa las in urma trecutul si sa-mi schimbi parerea despre tot cu o parere noua, renovata si cu tevile ruginite schimbate.

Cat rau poate face o simpla alunita?

Cand eram mica, bunica imi povestea cum a ramas ea, cand era in clasa I, fara o alunita, datorita unui coleg de scoala. Baietii se bateau cu traistutele care tineau loc de ghiozdane, in una din ele era o penita, traistuta a trecut prin fata bunicii mele care statea cuminte in banca ei si penita din traistuta a reusit sa zboare alunita de la locul ei. Eu, bineinteles, ma tavaleam pe jos de ras imaginandu-mi scena cu alunita care cadea de la locul ei, sarind apoi pe jos, ca o minge. Evident nu era totusi de ras pentru ca bunica mea ar fi putut sa aiba mari probleme. A avut noroc si nimic grav nu i s-a intamplat, desi a avut o gramada de zile probleme dupa aceasta intamplare.
Am aflat ca 25 mai a fost declarata ziua europeana pentru depistarea melanomului. Pentru ca asta e legea firii si in lumea alunitelor exista personaje bune si personaje rele. Alunitele rele sunt cele care-si schimba forma, marimea, textura, unele nici macar nu sunt vizibile cu ochiul liber, deoarece se pot ascunde in cele mai neasteptare locuri: in spatele retinei sau sub unghii. De cele mai multe ori, soarele ( dar nu numai) este cel care reuseste sa scoata la iveala toata rautatea de care este in stare o alunita. Din fericire, un consult la timpul potrivit iti poate salva pielea la propriu.
Pentru cei/cele ce tin la sanatatea lor, Laboratoarele Dermatologice Eau Thermale Avene si Societatea Romana de Dermatologie pun la dispozitie tel verde 0800 800 883 ( intre 18 si 22 mai), care te ajuta sa obtii o programare pentru un consult gratuit la dermatolog.
update: am aflat de ce au unii oameni nu au reusit sa sune la numarul respectiv. au existat probleme deoarece liniile telefonice nu au mai facut fata numarului mare de apeluri. au existat 263 de dermatologi inscrisi in program si in doar 3 zile s-au epuizat toate programarile, peste 3200. pentru cei ce nu au reusit sa obtina o consultatie saptamana asta, puteti beneficia de un astfel de consult cu un simplu bilet de trimitere de la medicul de familie la unul din cabinetele din sistemul public de sanatate.