C de la colindatorul cu coada de paun

Am gasit pe scarile blocului niste pene de paun destul de jumulite. Sunt probabil de la colindatorul cu coada de paun, coada pe care o ingramadeste si o ascunde bine pe sub geaca ponosita si murdara de zapada veche. Colindele lui sunt mai mult tipete ascutite, care fac oamenii sa se infioare si cainii sa urle la luna. Isi ascunde coada pentru ca e mult prea frumoasa si crede ca lumea nu i-ar mai da bani vazandu-l atat de impodobit. Dar haina i-o distruge pana cu pana si probabil in curand nu va mai avea nimic.

Oamenii de vineri se gandesc la cadouri

Afara ninge cu floricele de porumb si tot ce fac toata ziua este sa pun pe mine haine cat pentru 3 oameni. Merg ca un cuier ambulant pe hol si tot cad de pe mine ba o manusa, ba un fular, ba un pulover in plus.
Am facut un brad pe perete, din mingi colorate de fetru, dar dimineata erau toate pe jos. Poate a dat peste el un viscol de apartament. D-abia astept sa fac alt brad, care sa nu mai pice in timp ce eu nu sunt atenta.
Lista mea de dorinte pe care vreau sa le primesc cadou de la oameni vizibili sau invizibili se lungeste pe zi ce trece:
Imi doresc un ibric colorat care sa para mic, dar sa fie de fapt atat de mare, incat sa pot face in el un milion de ceaiuri in acelasi timp.
Carioci si tus si cerneala.
Si-un dulap nou mi-ar prinde bine, daca stau bine sa ma gandesc. Un dulap plin de umerase pe care stau intinse ganduri bune.
Si-mi mai doresc niste picioare performante, care nu ingheata niciodata.
Desene multe si marunte, cu lumi de care nici macar eu n-am auzit.
Entuziasm de ied si maretie de leu ( asta e cea mai literara si biblica dorinta a mea, dar zau ca-mi doresc sa ma simt mai mareata, nu stiu cum o sa capat vreodata asa ceva :)))
Imi mai doresc ca lucrurile sa fie simple si oamenii sa fie fericiti in preajma mea.
Si mai mult rasfat. Mult mai mult rasfat decat am primit in anul asta ciudat. 
Si multe alte lucruri marunte, cu buline sau puncte, unele materiale, altele imateriale.

Filosofie de luni

Daca ma pui sa aleg intre o masina, o casa, un barbat sau o sticla mica, mica plina cu viitor, o sa aleg sticluta cu viitor in mod sigur. Pentru ca nu stiu sa traiesc in trecut si n-am rabdare sa traiesc nici in prezent ( oricat de tare as iubi prezentul si oricat de multe poze as face ca sa nu uit ce bine ma simt in el), iubesc ceea ce inca nu e aici dar in mod sigur va veni la un moment dat, sub forma de totul sau nimic. Intotdeauna am crezut ca viitorul imi va aduce "totul" daca o sa am rabdare, incredere si daca o sa ma uit des la ceas. E o permanenta asteptare a lui Mos Craciun, in care nimeni nu mai crede, iar eu spun ca ei, dar cred ca mine. D-abia astept sa vad ce o sa mai fie maine, poimaine, anul viitor, cine o sa-mi mai iasa in cale, ce o sa mai descopar, ce minune o sa se mai intample, ce dezamagire o sa ma mai faca sa plang cu nasul in perna nu stiu cate nopti, cum o sa mi se mai schimbe faţa, cine o sa se mai iveasca si o sa-si mai gaseasca loc in viata mea aglomerata, ce o sa mai fac, unde o sa mai ajung, in ce case o sa mai locuiesc. D-abia astept, d-abia astept! Si uite d-asta nu am cum sa ma plictisesc.

De la nord la sud

In casa la mine e cam frig. Sau poate sunt eu mult prea friguroasa. Si in timp ce ma bagam aseara intre doua paturi si o plapuma subtire ca intr-o pestera prietenoasa, mi-am dat seama cat de repede se schimba gandurile cand treci de la frig la cald. Cand mi-e frig am griji si probleme si ma gandesc ca poate ar trebui sa fiu mai responsabila si lucrurile importante din capul meu se preschimba in niste uriasi care ameninta sa ma striveasca din clipa-n clipa cu papucii lor made in China. Si dupa ce dardai un pic si ma incalzesc, totul se intoarce invers si universul se micsoreaza, e bine si, cel mai important, incep sa stiu ca totul o sa fie bine si in viitor asa ca mai bine ma gandesc la lucruri mai placute: trebuie sa gasesc un suflet-pereche pentru un cactus, sa cumpar niste rame pe care le poti prinde de perete fara sa bagi cuie, sa gasesc un altfel de brad, sa ma gandesc la cadouri ieftine si frumoase. Si cu gandurile astea bune in cap adorm apoi fara griji si visez frumos sau macar ciudat si dimineata nu ma trezesc incruntata, ceea ce e o mare realizare in epoca asta.

T de la tobosarul de mustar

Uitati-va cu mai multa atentie de acum inainte in borcanul de mustar pentru ca e foarte posibil sa aveti inauntru un tobosar. Noaptea tarziu, daca veti stinge toate luminile si toate monitoarele si televizoarele si veti lasa deschisa usa de la bucatarie, il veti putea auzi repetand cu avant. Si asta pentru ca, de fiecare data cand deschideti un borcan de mustar, il folositi o singura data si il lasati apoi intredeschis pe raft, in frigider, la indemana tuturor vagabonzilor care trec pe acolo: vulpi polare de morcov, marari fara casa, pui vesnici tineri si, bineinteles, tobosari fara trupa si sala de repetitii.

Noutati in magazin

Din cand in cand scriu povesti mici pentru Povestiri fara filtru. Incepand de maine le vom intinde pe sfoara si la Targul de Sfantul Nicolae de la Muzeul Taranului Roman ( 4 povestiri vin de aici, de pe blog, dar am si una nou-nouta). Le gasiti la pret de covrigi ieftini da' buni.
M-am cam imbolnavit de stres si oboseala. Incerc sa ma vindec prin pictura cu cerneala. Mi-am cumparat si perie speciala de sters cerneala de pe degete.
In ultima vreme am pofta sa fiu cat mai superficiala si neserioasa ( stari extrem de utile atunci cand esti cand foarte obosit de toti si de toate). Pofta asta vine insa la pachet cu o alta pofta: as manca numai capsune si tarte cu capsune si inghetata cu capsune, chiar si friptura cu capsune. {Inca nu pot spune capsuni, chiar daca stiu ca acum e corect si asa :( }
Si acum ca mai e un pic si se termina anul asta pot sa zic ca a fost grrrreu, greu ca o nicovala. Parca am fierarit, nu am trait.

Nu suntem niciodata cu adevarat singuri

Daca m-am si nascut peste intr-un iaz, oamenii m-ar fi momit cu: mancare ( pentru ca am un gras imens in sufletul meu care pofteste mereu la cate ceva), bere ( nu gazduiesc nu numai un gras imens, ci si un vesel suporter de fotbal mare iubitor de bere ), mici surprize ieftine, inutile si colorate ( deci mai contin si un copil de 4 ani), filme (uneori simt ca mi se zbate in ochiul drept un critic de film cu ochelari si helanca), carti ( un intelectual de serviciu care apare de obicei noaptea, inainte de culcare) lucruri frumoase in general ( "oh, uite, un rasarit de soare care se reflecta in cioburile geamului de masina vandalizata" - mai am si un mic snob nobil ce imi alearga prin vene).

Pune toate personajele astea pe o banca in parc si gata, poti spune ca ai un Iren.

P de la pierdere

Dupa a vine p in alfabetul bizar.

A fost odata un om care se simtea pierdut oriunde s-ar fi dus si orice ar fi facut. Se simtea pierdut cand platea factura de la internet, cand cumpara castraveti, cand flirta cu fete dragute care purtau cizme imense si blanoase in picioare, cand se ducea la cinema sau sa bea cafea, cand gatea, lucra, adormea sau se certa cu prietenii. Avea impresia ca in el a crescut o padure foarte deasa prin care nu-si mai gaseste deloc urma. Pana si in vise se simtea pierdut, cautand un drum pe care nimeni n-avea chef sa i-l arate. Deja se obisnuise cu starea asta, asa cum te obisnuiesti cu o tuse dupa o raceala oribila, care nu se mai da dusa din gat. Si lumea din jurul lui se obisnuise cu figura lui palida si privire visatoare, pe care o mai vezi doar in ochii canarilor care au scapat din colivie si s-au mutat acum cu vrabiile in parc, dar au devenit nostalgici, pentru ca, asa cum s-ar putea banui, nici canarii nu-s cele mai usor de multumit fiinte de lume.
Si dupa ce a facut o gramada de tratamente homeopate, a luat pastile, a gandit pozitiv, negativ si neutru, a schimbat locul de munca de vreo 4 ori si s-a indragostit si dezindragostit cu viteza fulgerului, deci, dupa ce a incercat tot ce ziceau cei din jur ca ar merita incercat, omul care se simtea pierdut a hotarat sa faca un lucru foarte intelept si sa se piarda cu adevarat intr-o padure. A gasit cea mai deasa si putin explorata padure din lume si s-a afundat in ea. Si inca nu stim daca s-a gasit cumva. Vom afla probabil anul viitor, de la buletinul de stiri, daca nu o sa renuntam intre timp definitiv la televizor si o sa ne mutam si noi intr-o padure intunecoasa, dar linistita si racoroasa.

A de la albatros

Incep azi posturile unui alfabet bizar.

In fiecare dimineata casa mea este asediata de albatrosi. Cred ca ei nu vad o casa, ci o balena mare si gri care a inghitit multi oameni. Am convingerea ca in ciocul fiecarui albatros locuieste ca intr-o cabina de avion cate un mic marinar bleumarin care vrea sa pescuiasca acest peste, sa se mandreasca in fata celorlalti marinari si sa faca poza cu el atarnat de coada-n jos, pe peretele interior al ciocului. Si pescarusii astia trec prin fata geamului meu, tipand, cu marinarii incrancenati pandind si aruncand lanseta, aruncandu-mi priviri amenintatoare in timp ce eu imi beau ceaiul la caldura si la adapostul geamurilor groase.

Povestea omului care locuia pe un tobogan

Viata lui era o continua alunecare si o serpuire fara sfarsit. Nici nu apuca sa ia o fata de mana ca trebuia sa-i dea urgent drumul, n-avea tihna nici sa bea un ceai, sa manance o tocanita, sa priveasca linistit stelele, sa se bronzeze uniforma sau sa creasca un caine. Era un om singur si rapid.
Si ca sa vedeti totusi ce om cum trebuie era, in loc sa se planga se gandea "cu toate astea, ce bine ca nu locuiesc intr-un bob pe un deal inghetat, probabil mi-as fi spart nasul de vreo 4 ori pana acum".
Tot ce-si dorea el ( va rog sa nu radeti) era sa poata sta locului intr-o minunata seara de primavara si sa-si bage nasul intr-un brebenel, sa sara de pe un picior pe altul si mai ales, da, mai ales, sa poata urca pe o scara fara sfarsit. Sa urce greu, treapta cu treapta, impotriva unui vant puternic, sa mearga mereu in sus. E ceva normal: toti oamenii care o iau in jos se satura invariabil de asta si simt dorinta de a schimba cursul si de a se duce-n sus.
In timp ce aluneca el asa mereu, luand mereu metoclopramid pentru ca viteza ii provoca ameteli si greata, nu se putea opri insa din gandit "oareo sa fiu mereu omul care aluneca pe tobogan si n-are ce sa faca in privinta asta?"
Bineinteles ca ar fi putut astepta. Poate, cine stie, toboganul avea sa ajunga la sfarsit la un moment dat. Dar daca locuia pe un tobogan infinit?
Asa ca si-a luat inima in dinti si a pus frana pana cand de sub calcaiele lui julite de atata alunecat au iesit scantei aurii, s-a proptit in maini si a sarit peste marginile toboganului.
Si s-a pomenit ca aterizeaza - unde credeti? Intr-un bob care aluneca pe un deal inghetat, bineinteles. Viata unui om care locuia la un moment dat pe un tobogan nu e cu mult mai norocoasa decat viata unui om obisnuit asa ca regula " de ce ti-e frica nu scapi" se aplica si lui.
Numai ca el n-a ramas in bob. A sarit si de acolo si a nimerit intr-o masina cu franele stricate, apoi intr-o racheta, apoi pe o cometa. Pana cand a ajuns pe un vapor.
Unde poate fi gasit si in ziua de azi. Ia in continuare metoclopramid, pentru ca are rau de mare, lucrurile nu-s in continuare perfecte, dar ii convine de minune unde e acum. Ritmul e lent, pescarusii sunt niste vecini decenti, creste brebenei intr-un ghiveci cu nisip de pe fundul oceanului, are o foca drept animal de companie si o sirena ii pregateste tocanita de peste la fiecare pranz. Din cand in cand se urca pe scara catargului si are impresia ca a ajuns pe cel mai inalt varf de munte.

( disclaimer: aceasta nu e o reclama la metoclopramid. desi mi-ar placea ca reclamele sa fie asa)

O complicatie mai putin

Totul a inceput sa se schimbe in bine dupa ce l-am dat afara pe omuletul complicat care se mutase in mansarda mea, platind o chirie simbolica si facand scandal in fiecare duminica dupa-amiaza de fiecare data cand auzea muzica data un pic tare.
Omuletul asta complicat era un fricos si jumatate si un birocrat si un batut in cap si jumatate si un prost in intregime. Si dupa ce i-am strans putinele lucruri si l-am aruncat pe strada, sa se duca unde vede cu ochii lui complicati, viata a devenit simpla si luminoasa ca un pahar cu apa rece. Pentru ca-mi spunea mereu ce sa NU fac si cum nu care cumva sa risc. Nu suport sa-mi spuna cineva ce sa fac si, mai ales, urasc sa mi se spuna ce sa nu fac. Asa ca in mansarda mea e ordine acum, pot sa rasuflu usurata ca a mai cazut un rand de cenzura. Si sper ca omuletul asta complicat sa se piarda intr-o padure si sa nu mai nimereasca in mansarda altcuiva, ca tare nu merita sa-ti pierzi timpul complicandu-ti viata cand tot ce-ti trebuie e sa faci ceea ce-ti vine sa faci, fara "dar" sau "poate" sau "mai bine stai si rabda".

Post pentru mine nr. 450458

Cred ca prefer sa fiu ca oamenii care se intreaba zilnic daca Pluto va mai fi vreodata considerata planeta. Cred ca prefer sa am timp. Cred ca prefer sa ma distrez si cand e vorba de lucruri serioase. Cred ca aleg sa stiu ca totul va fi bine chiar daca nu pot dovedi cu acte ca asa va fi.
Aspiratorul meu zace ca un animal mic si gras, cu burta-n sus, in mijlocul holului, si tipa "praf, praf". Si eu ii spun ca in curand ii voi da tot praful din lume. Chiar si praful castelelor din Spania. Dar sa mai astepte un pic.

Post misterios

Am asa un preaplin de entuziasm si de planuri mari incat trebuie sa scriu un post despre asta. E asa ciudat, totul mergea aiurea si se misca greoi si rau si totusi eu explodam pe aici din cauza deciziilor luate, care mai de care mai schimbatoare de viata, pe care nici macar nu am cum sa le pun imediat in practica.
Uitasem cat de bine e sa simti fluturi agitandu-se in tine si nu din cauza dragostei. Nici macar nu-s fluturi, sunt niste pasari Dodo in toata regula, gigantice si binevoitoare si datatoare de picioare.
Asa ca, pentru cei ce citesc asta si sunt un pic suparati sau dezamagiti sau speriati sau impotmoliti sau mai degraba simtitori de o stare suprema de "bleah": se rezolva tot, intotdeauna, si voi veti fi salvatorii, nu altcineva. Sa vedeti ce o sa va creasca respectul pentru voi insiva dupa asta,
Pe mine ma ajuta sa spun "si ce daca" cand mi-e greu, poate va ajuta si pe voi :)

Revelatie

Uneori am impresia ca anumiti oameni sunt calatori din viitor, probabil studenti la antropologie, care vin aici, in trecut, ca sa vada la fata locului cum era pe vremuri ca sa ia nota mare la examene sau sa aiba apoi ce povesti prietenilor la masa de pranz, unde vor bea bere modificata genetic sau vor manca cine stie ce prajitura cu fructe care vindeca bolile ereditare . 

Cum poti sa recunosti un calator din viitor? In primul rand se pricepe foarte bine la calculatoare si la chestii tehnologice ( pentru ca in viitorul asta extrem de indepartat totul o sa fie super tehnologizat, logic), este foarte, dar foarte interesat de maruntisurile vietii tale de zi cu zi, este foarte descurcaret, foloseste multe neologisme si poarta ochelari falsi ( pentru ca in viitor, spre marea mea nefericire pentru ca-mi plac mult oamenii cu ochelari, ochelarii nu vor mai fi deloc necesari si vor fi purtati doar de pasionatii de lucruri vintage)

Cred ca jumatate din cititorii blogului meu sunt calatori care vin din viitor. Hello, there! :))

Un om imposibil sau mai mult ca posibil?

Intr-o discutie-exercitiu de sinceritate, am vorbit cu D. despre cum ar trebui sa fie un om care sa aduca cu el tot binele din lume. Unul care sa nu simta mereu nevoia de a fi in alta parte decat este, sa nu se inchida intr-o cutie din care sare doar atunci cand vrea sa-mi faca o surpriza, sa fie un pic sever dar zambeasca pe ascuns, ca sa nu-mi frica de el, care sa nu se tina departe si nici sa poarte palton atunci cand eu port doar o bluza cu maneca scurta, care nu e rau, dar nici bun, pur si simplu are momentele lui, care e grozav 4 zile pe saptamana si asa-si-asa in celelalte 3, care-si cere scuze dupa ce dezamageste crunt si caruia ii place ca nu arat si nu ma port ca o femeie care locuieste intr-un tablou, care vorbeste sfatos dar nu da sfaturi, dar pe care-l pot intreba cate una, cate alta, asa cum trebuie, ca sa nu mai simt uneori ca toata greutatea lumii este pe umerii mei si nimeni nu ma poate ajuta. Mi-as dori un om caruia nu-i place sa stea intr-o vitrina frigorifica, care are emotii cand se intampla lucruri mari dar nu fuge de ele si nici nu se cearta prea mult, nici nu tranteste mai mult decat o usa sau o cana pe masa atunci cand ii cade cerul in cap.
Recitind ce am scris aici, am acum impresia ca omul asta nu pare uman. Poate ar fi trebuie sa vorbim despre mutantul care aduce cu el tot binele din lume. Dar asta duce catre o alta discutie: apartine viitorul mutantilor?

O poveste infometata pentru copii infometati

A fost odata un om care avea musafiri. Asa ca, dupa ce a iesit de la serviciu, s-a dus sa cumpere paine. A iesit apoi din brutarie cu peste 30 de painisoare ( explodau plasele in mainile lui de atatea painisoare aurii) si a luat-o agale spre casa, gandindu-se fericit la miile de sandvisuri pe care urma sa le faca pentru dragii lui musafiri.
Pe drum insa, painisoarele au inceput sa dispara. Una a incaput perfect in gura unui caine urias care nici macar n-a zis multumesc, alta in mainile a doi golani care se tineau de brat si voiau neaparat sa prade pe cineva, o painisoara a alunecat intr-un canal, in coltii unui mare crocodil in existenta caruia nimeni nu crede, altele au fost furate de un spion invizibil, de un ninja incredibil si de o florareasa care se plictisea, umpland vazele de flori la cismea. Un snop de painisoare a fost secerat de un mic taifun caruia meteorologii ii neaga existenta pana si in ziua de azi si alt snop de painisoare s-a pierdut in negura timpului, atunci cand omul nostru a trecut din greseala printr-o gaura neagra, pe bulevardul Lascar Catargiu.
Asa ca atunci cand a ajuns in sfarsit acasa, omul nu mai avea nicio painisoara. Nu mai avea nici macar plasele, sa adune firimiturile de prin ele. Casa era deja plina de musafiri, toti cu urechile lungite, marite si albastrite de foame. Si cand l-au vazut pe om intrand cu mainile goale, incercand sa le ascunda golul in buzunare, un vaiet prelung s-a auzit din burtile elegantilor musafirilor flamanzi si acestia s-au napustit asupra lui.
Dar aceasta nu este o poveste cu canibali, asa ca nu, musafirii nu si-au mancat gazda. Dar era cat p-aci.

Ideal-rau si ideal-bine

Cand imi merge rau imi promit o casa cu pod, unde ma pot adaposti de orele negre, printre obiecte vechi si stricate, unde pot plange in voie. Asa-s eu, trebuie sa am o imagine ideala si despre zilele urate. Si ideal ar fi sa ploua cand stau eu in podul ala ( care nu este prafuit, se mentine curat de la sine), eventual cu un caine, o pisica, un papagal si o sinsila pe langa mine ( toti astia se inteleg bine intre ei, nu se gheraie si nu se fugaresc, ori e un miracol ori eu, in lumea asta rea ideala, sunt un fel de Noe si fac animalele sa se inteleaga) Si mai am si o biblioteca plina de carti de povesti, despre stele si fizica ( inteleg fizica in lumea asta, bineinteles), era mezozoica ( a fost cea mai bogata in dinozauri) si tamplarie. Si niste salcami japonezi exagerat de plini de flori, care stau infloriti tot anul, nu numai in luna mai.
Si cand imi merge bine, imi promit printre multe altele ca o sa pun numai povesti si poze pe blogul asta. Ca acum, de exemplu.

Ti-aduci aminte, Teofile...

Spre deosebire de Sadoveanu, eu am vreo 10 Teofili. Sunt administratorii lumii mele interioare si sunt niste barbosi extrem de bine platiti.
Uneori ma simt extrem de norocoasa ca am o lume interioara unde nu-mi lipseste nimic, unde lucrurile nu merg perfect dar nici nu patesc prea multe rele si unde ma refugiez ca in vacanta in momentul in care afara mi-este mult prea greu. Am incercat sa aduc si blogul in partea asta de lume, uneori imi iese, alteori afara-ul da buzna in el cu toata puterea si imi vine sa-l dau afara din gradina secreta pentru ca aduce virusi. Dar ma razgandesc repede pentru ca virusii nu-s niste lucruri chiar atat de importante.
Toata lumea are cate o gradina secreta, asta nu e o mare noutate, chiar daca unele-s invizibile chiar si pentru ei. Mie-mi plac oamenii care au asa ceva si nu le e rusine ca au, nu-si reneaga gradina si pot vorbi cu ei despre toate plantele necunoscute pe care le cultiva acolo.
Teofilii mei leaga prietenii cu Teofilii altora, se casatoresc cu Teofilele lor si uite asa lumile noastre interioare devin imparatii in toata regula, facem congrese si intalniri la nivel inalt. Si cand oamenii astia ies din viata mea, uneori cu mare cearta, alteori tiptil, fara prea mult zgomot, si lumile noastre interioare se despart, se micsoreaza considerabil si administratorii mei se aduna la un vin fiert sa faca ordine prin catastife si sa-si aduca aminte cum era pe vremuri ca sa se asigure ca eu nu o sa uit nimic din ceea ce a fost.

Uneori se intoarce ieri-ul

Este foarte ciudat sentimentul ca traiesti in trecut. De exemplu, acasa nu am apa calda in zilele de luni, marti si miercuri. Nu stiu de ce, e posibil sa fie o conspiratie intre tevi, radet si administratori. Sper sa nu mai dureze mult. Ideea e ca m-am trezit ca trebuie sa cumpar o oala mare, maaaare, cat o parcare, in care sa incalzesc apa. Pentru ca eu am doar o oala mica, un ibric mijlociu si un ibric si mai mic in care trebuie sa incalzesc apa pentru baie in zilele astea si nu-i bine deloc asa. Si e asa ciudat, ca asa facea mama inainte de revolutie. Dar atunci eu incapeam intr-un lighean si totul era mult mai simplu pentru mine.
Si mai simt ca traiesc in trecut cand intru in anumite blocuri, unde miroase a culoare cafeniu-verzui, tocanita de gospodina, pereti zgrunturosi si linoleum pe care au trecut multi pantofi. Si a manere de lift trase de multe degete ( si a usi de lift care au prins multe degete) Asa cum mirosea tot inainte de revolutie. Dupa aia a venit revolutia si a schimbat toate mirosurile. Ca astea se schimba primele.
Si tot prin trecut trec atunci cand merg prin parc. Stiti ca lucrurile ni se par mai mari cand suntem mici si apoi se micsoreaza in fiecare an. Dar aici e altfel. Parcul mi se pare din ce in ce mai mare si nuferii de pe lac, pe care ii tineam minte mici si delicati, sunt acum gigantici si umflati, ca niste baobabi ai lumii nuferilor.

Cluburi secrete din care as putea face parte

- clubul celor care au revelatii numai cand sunt suparati
- societatea oamenilor cuminti carora le place sa stea la soare si sa se uite in jur cu bunavointa
- asociatia celor care sunt plictisitori inainte si dupa masa.
- grupul oamenilor care doresc sa traiasca intr-o padure, dar in conditii civilizate
- cercul celor care ies la iveala doar cand se simt in siguranta
- institutia oamenilor care iubesc lucrurile mici, derizorii, invizibile sau greu vizibile
- sindicatul oamenilor care nu stiu nimic si nu inteleg nimic pentru ca sunt cam lunatici ( si pe luna, dupa cum se stie, exista alte legi)
- liga celor care au mereu crize existentiale si nu fac din ele un secret
- organizatia oamenilor care se apuca de multe si le termina pe toate dar d-abia dupa o suta de ani
- clubul oameni care nu-s spontani dar se incapataneaza sa fie chiar daca regreta imediat dupa
- grupul celor care cred ca personajele din filme si carti  exista cu adevarat, sunt oameni ca mine si ca tine, doar ca au mai multe vieti la dispozitie

Prea personal

Lucrurile stau: depresie meteo, din motive foarte serioase n-am putut pastra pisica ( da, am plans) iar imi zic oamenii sa-mi iau broasca testoasa ( nu!), am casa plina de portocale pe care nu le mananc - intr-o buna dimineata o sa ma trezesc sufocata de ele, or sa vina pana la mine in pat si or sa-mi sara in cap, unde-s zilele in care o singura portocala se transforma in cel mai frumos cadou? atunci cand nu esti prea bine trezesti pradatorul din oameni, toata lumea e racita in jurul meu, inca nu mi s-a intors mirosul asa cum trebuie ( a fost o raceala extrem de oribila si indelungata pentru toata lumea) dar asta nu ma opreste sa nu-mi doresc miros de ceai negru Earl Grey peste tot, de la parfum pana la sapun si servetele de bucatarie. Si e frig, frigul ala care-ti intra in oase si te face sa-ti pui fular la gat dupa ce iesi din baia fierbinte de 100 de grade. Si cam toti pantalonii mei de pijama sunt scurti si nepotriviti pentru iarna :( Am mutat totul in casa, acum ma trezesc sub geam si primul lucru pe care il vad sunt violetele. Cand o sa fie iarna si o sa vad zapada pe sticla, o sa-mi imaginez cum vine un urs si abureste fereastra cu rasuflarea lui, poftind la violete. Noroc ca ursii nu ajung prea usor la etajul trei, doar cei peste masura de inalti sau care si-au construit o pereche de catalige de brad.

Despre blog, cu dragoste

Foarte multi oameni m-au intrebat de ce nu scot mai mult din blogul asta daca tot are cititori si potential. De ce nu profit si nu ma bag in seama? Si nu pot sa accepte faptul ca eu nu-mi doresc asta.
Sunt mai ciudata. Imi place sa fiu laudata si apreciata, dar in acelasi timp nu-mi convine pentru ca nu-mi place sa fiu "pe val". Nici nu inteleg de ce e atat de important sa fii acolo sus, sa te vada toti si sa te comenteze. Eu stiu deja cine sunt, cat pot si ce vreau.
Poate ca blogul meu mic si fara domeniu propriu ( eu stau si in realitate in chirie, nu e nicio rusine sa fii chirias) e citit cu placere si pentru ca nu vrea nimic de la nimeni. El vrea doar sa fie scris, e un exercitiu de perseverenta si de narcisism, dar, in acelasi timp, da si ceva inapoi. Chiar daca nu schimba vieti peste noapte :) E locul unde eu fac terapie cu mine insami ca sa pot sa-mi raman intreaga si reuseste sa faca terapie prin asta si cu altii.
Si nu o sa am in continuare domeniu platit. Si in continuare nu o sa scriu posturi platite si nici la conferinte nu o sa ma duc ( decat daca o sa fie una despre cum e sa fii iren, e singurul lucru la care ma pricep cel mai bine).
Si pentru cei care cred ca ma irosesc pentru ca nu exploatez toate posibilitatile: ma simt extraordinar de bine fara sa ma gandesc mereu cum sa profit de toti si de toate. Si cred ca as fi extrem de caraghioasa daca as incepe sa dau sfaturi despre cum sa ai succes. Succes in ce? In a fi eu insami si a nu nu ma rusina de viata mea? Scopul meu nu este in continuare sa scot cat mai multi bani din piatra seaca, ci sa am cat mai putine griji care inraiesc si obosesc, sa fac ceea ce-mi place si sa dorm noaptea linistita. Ma tem ca e un scop pe termen lung extrem de greu de inteles pentru foarte multa lume.
Ma gandeam intr-o seara cat de mult imi place sa scriu despre nimicurile care aduc fericire. De ce nu exista meseria de nimicar? Poate ar trebui sa ma fac negustor de maruntisuri. Sau punct de sprijin. Ce frumos ar arata o carte de vizita pe care scrie: Iren - Punct de sprijin.

Pai nu-i chiar atat de rau :)

Cred ca suntem niste oameni extrem de curajosi. Uneori ne cade cerul in cap si totusi ajungem seara acasa zambind, ne punem plasturi si asteptam sa ne treaca durerea. In fiecare zi trebuie sa facem fata stirilor dezastruoase, oamenilor carora nu le pasa de noi, oamenilor care nu ne asculta, zgomotelor mult prea puternice, aerului negru, vestilor proaste, golului din buzunare, sutelor de bucati de hartie unde scrie cu litere mici, colorate si dubios de vesele ca datoram bani, gandurilor tradatoare din propriul cap. Si totusi o luam de la capat si mai gasim putere sa ne placa un lucru sau un om, sa mai bem un pahar de vin rosu ca si cum am bea un pahar de aer rosu, sa ne mai indragostim de cineva nepotrivit sau potrivit, sa mai cautam melodii, sa nu ne mai suparam atat de mult, sa nu ne mai plictisim de toti si de toate.
Aseara asteptam sa fiarba apa si aburii miroseau asa frumos, a cald si a acasa si eu eram praf din orice punct de vedere ai fi privit lucrurile. Si-n loc sa ma prabusesc in pat si sa adorm ca sa uit, am inceput sa caut pe net informatii despre parfumuri care ar putea mirosi ca aburii aceia prietenosi. Si asta-i tot. Imi plac lucrurile frumoase si simple pentru ca sunt mereu acolo, gata sa-ti aduca aminte de ceea ce conteaza.

De ce m-am suparat

Pentru ca toata ziua imi laudam sistemul imunitar, mai aveam un pic si-i cumparam o medalie si totusi m-a lasat balta exact cand aveam nevoie de el, la prima suparare.
Pentru ca mi-am dat seama ca nu-s deloc importanta pentru un om foarte important pentru mine.
Pentru ca uneori lumea e rea cu mine tocmai cand sunt eu mai buna cu ea.
Pentru ca sunt lenesa.
Pentru ca uneori nu ma potrivesc nicaieri si cu nimeni, nici macar cu mine.
Pentru ca visez vampiri in fiecare saptamana si mie nu-mi plac vampirii.
Pentru ca vine iarna si toata lumea o sa fie incruntata si neagra pe strada.
Pentru ca nu mai scriu lucruri personale pe blog si asta imi lipseste.
Pentru ca atunci cand ma simt foarte singura, nimeni nu da telefon.
Pentru ca nu-mi vine sa-mi iau lumea in cap desi ar trebui.
Pentru ca am impresia ca ma invart in jurul cozii desi nu am coada.
Pentru ca vorbesc in gand cu persoane cu care n-ar trebui sa vorbesc.
Pentru ca am impresia ca toata lumea merge inainte, numai eu stau pe loc.
Pentru ca sunt prea severa cu mine si-mi spun mereu ca am capul patrat.
Pentru ca stiu ca totul o sa fie bine dar binele asta cred ca vine cu un tren personal romanesc pentru ca are o intarziere mult prea mare.

Raceala in culori

Racelile mele au o nuanta portocalie si calda, de poza veche. Probabil de la mirosul de portocale si portocaliul galbui pe care-l lasa ele pe farfurie, mirosul auriu de miere cu scortisoara, supa aburinda, vitamina c care sfaraie in apa si fervexul care plonjeaza in cana de ceai. Nu mai am miros de vreo 4 zile. Cand si cand revine atunci cand decongestionantul nazal din apa cu sare de mare imi aduce aminte de corp incins intins pe nisipul fierbinte.
Mai simt miros portocaliu de la veioza aprinsa, ascunsa dupa un colt ca sa nu supere cu lumina ei pe nimeni si de la pastilele pentru gat, rotunde bomboane cubaneze cu gust un pic amar. De la mentolul de vaporub care intra in tesatura pijamalei si care cu timpul se transforma intr-o menta dulce si calda.
Racelile nu sunt chiar atat de rele atunci cand se transforma peste noapte in prilej de rasfat. Ca-n copilarie, cand d-abia asteptam sa ma doara un pic in gat ca sa lipsesc toata saptamana de la scoala.

Duminica de septembrie

Simt parfumul ceaiului verde, pus la racit langa geamul prin care intra aerul rece, de toamna, un aer cu o nuanta galbuie, nu albastra ca iarna sau verde ca primavara si am grija ca perdeaua care flutura sa nu intre in cana. Si mai simt mirosul prajiturii cu coaja de portocala de pe farfuria alba, a sapunului cu lapte si unt de shea de pe mainile mele, a parului care se usuca singur, prins intr-o coada in mijlocul capului, ca un copac singur pe o campie neagra, dupa ploaie. Lemnul mesei inca miroase vag a nuca de cocos, dupa ce l-am sters ieri de praf iar din parchet vine o mireasma vaga de lamaie. Prosopul ud zace pe pat, miroase a bumbac ud si a sampon cu scortisoara. Si din bucatarie vin aburii din apa inca fierbinte din ibric, mirosul de fier incins care a calcat haine curate si de paine pe care am prajit-o un pic prea mult

Vopsire interioara

Vopsitul lemnului ma relaxeaza mai mult decat un somn bun. Imi pun muzica frumoasa si incep sa meditez cu pensula in mana si borcanul de vopsea langa mine. Meditez e anapoda spus, pentru ca e mai mult un dialog interior cu mine, uneori o cearta, alteori o discutie sfatoasa. Daca m-ai inregistra in timp ce fac asta, as putea sa-mi vad sprancenele cum coboara si se ridica in functie de gandurile care zboara in toate partile. Imi fac ordine in lume, ma tot gandesc cum sa repar greseli si pe unde s-o iau cand am impresia ca am ramas fara solutii. Si pensula coloreaza molatec si pe masura ce golurile lemnului sunt umplute cu vopsea, intrebarile mele se descalcesc si capul meu are din ce in ce mai putine noduri. Eu pun vopsitul in cutia talentelor mele neobisnuit de utile.

Despre spaimele unei fiinte care nici macar nu are o denumire stiintifica

In fiecare trompeta, trombon, teava sau nas salasluieste o mica vietate careia ii place sa stea doar in curent. In acel iures de du-te-vino pe care-l cunoastem cu totii din autobuze si metrou. Asa se simte ea fericita si utila, in vuiet si harmalaie. Pentru ca n-are nimic de facut, tropaielile celorlalti ii dau un scop. Cand e prea liniste, ii tiuie urechile si incepe sa se teama pentru ca ramane doar ea cu sine insasi. Si asta nu-i place, sa descopere ceva despre ea, sa locuiasca un timp in ea si sa vada cum e. Sa vada ca e doar o mica fiinta ciudata care traieste intr-un loc bizar si poate nu e asta ce si-a dorit. Mai bine in zgomot, in galagia care acopera gandurile si face zilele sa treaca repede.

Pe soare se ajunge numai cu geamantane zburatoare

Numele lui era Lun Di, n-avea nicio legatura cu ziua de luni dar locuia, bineinteles, pe luna. Pentru ca acolo nu exista lampi galbene si calde, doar neoane si diamante, Lun Di era palid, incercanat si foarte nefericit. Ura praful stralucitor care-i intra in mancare atunci cand gatea, praful care se aseza pe perna atunci cand dormea, praful care-i intra in ochi atunci cand alerga. Era praf peste tot pentru ca acolo nu existau zile, existau furtuni si timpul se calcula in furtuni mari, medii si mici, furtuni de praf argintiu care vin din stanga si furtuni de praf care vin din dreapta.
Lun Di incepuse sa-si urasca luna ( si cred ca si luna il ura pe el).Ori de cate ori Lun Di vedea picand un meteorit, dadea repede fuga sa vada daca nu cumva are musafiri. Voia sa plece oriunde, cu oricine, doar sa nimereasca undeva unde e cald, unde cartofii prajitii sunt aurii si moi si nu au gust de pulbere de argint. Ar fi vrut sa plece pe soare.
Ideea a prins radacini atat de adanci in mintea lui, incat Lun Di si-a facut geamantul si tot ce facea era sa astepte ceva sau pe cineva care sa vina si sa-l ia de acolo. Dar bineinteles ca nu venea nimeni, pentru ca pe luna nu exista aeroporturi, gari sau salvatori.

Si timpul a trecut iar Lun Di si geamantanul lui au devenit din ce in ce mai prafuiti si argintii, nimic nu se intampla si el a ajuns sa se intrebe "oare ce rost mai are", cea mai ucigatoare intrebare care, evident, nu-l ajuta deloc sa ajunga pe soare.

Si probabil sta si acum acolo, daca nu cumva i-o fi venit in sfarsit in cap gandul salvator - sa-si construiasca din geamantan o nava si sa nu mai stea degeaba, plangandu-si de mila si asteptand o minune cazuta din cer. Pentru ca statul degeaba n-a ajutat niciodata pe nimeni. E bun doar pentru sapatul unor culcusuri moi in canapea.

Inventii

In fiecare saptamana imi dau o tema si fac tot posibilul sa ma tin de ea. Pentru ca-mi place sa inventez lucruri dar nu ma pricep deloc la facut lucruri, incerc macar sa mi le imaginez si sa le desenez. Saptamana asta tema e "cuier". Toata ziua inventez cuiere. Cuiere rotunde, cu roti,pe care le tragi dupa tine ca pe o toneta, cuiere care se apleaca serviabil, ca niste chelneri, in functie de inaltimea ta, cuiere cu umbra si ecou, cu adancime, unde fiecarui cui ii urmeaza alte cuie, in forma de tufa, om, urs, mere crescute din zid, crengi, sperietoare de ciori, munte, padure de spini, yeti. Preferatul meu e un cuier in forma de scara de incendii in miniatura, unde poti sa pui si haine si umbrele si obiecte ( am observat ca-mi place extrem de mult sa pun in cuier cani, carti si cutii si mai putin haine).
Acum desenez un cuier-casa de pasari perfect pentru mine. Indesi hainele in casa si ai rezolvat problema cu spatiul. E adevarat ca hainele se mototolesc dar saptamana viitoare voi inventa un spray care calca instant hainele asa ca nu e nicio problema.

Cum se misca lucrurile

Sunt intr-o perioada foarte cuminte si ma simt ca o galusca intr-o supa cu taietei. Pana cand o sa ma las prinsa intr-o tornada, ma bucur de lucrurile pe care n-am timp sa le apreciez atunci cand sunt prea zbuciumata. Diverse nimicuri: carti pe care le-am lasat neterminate, plante care aveau nevoie de un ghiveci mai mare, retete pe care le stransesem si trebuiau gatite, oameni cu care voiam iar sa vorbesc. Si multa muzica. Ma simt ca un urs care se pregateste de hibernare, dar o altfel de hibernare - ca o petrecere cu invitati putini si speciali si bauturi calde si tari.

Portia zilnica de entuziasm

Imi doresc sa ajung intr-un loc unde se munceste pe rupte dar totusi ai impresia ca e un loc de distractii. Un loc special, unde e plin, dar plin-ochi, de entuziasmatori. Care sunt toti numai chef de viata si de hai sa facem si dregem de dimineata pana seara, cu gura pana la urechi. Care iau chibriturile si cresc valvataia focului cand vad ca mai ai un pic si te stingi. Si au mereu o poveste potrivita si ticluita pentru orice situatie. Si care tot dau si dau si nu se mai opresc si-i admiri si te minunezi cand ai ii vezi atat de plini de pofta. Care cresc entuziasm in ghivece, pe balcon, si-l pun la murat, toamna si-l dau cu polonicul in dreapta si-n stanga, il impart in patru bucati si-mi dau si mie si tie si lui popa Ilie.
Pentru ca inca n-am gasit locul asta, incerc sa ma entuziasmez singura si sa nu ma las. Pentru ca am impresia ca asa cum unii se nasc sa fie buni la desen, matematica, bucatareala sau baut la bar, eu m-am nascut sa ma bucur de toti si de toate indiferent de unde, cum si cand. Ca e pacat sa-ti ucizi entuzismatorul interior doar pentru ca toti cei din jur nu mai au nicio vlaga.

Independenta

Am citit intr-o poveste indiana despre "camera de suparare" a printeselor, unde acestea se duceau si se tranteau cu fundul de pamant cand ii cereau ceva regelui ( de obicei ceva imposibil) pana acesta zicea "da"
Mi-e foarte dor sa-mi doresc ceva foarte mult ceva nu extrem de important, pantofi rosii de lac sau cercei-cirese, sa cer cuiva ceva si sa astept cu sufletul la gura, oare primesc sau nu. Si sa astept cateva luni de exemplu, nu doar cateva zile, sa ma trezesc dis de dimineata de Craciun, sa ma duc repede sa ma uit sub brad si sa vad acolo lucrul mult-dorit.
Acum nu-mi mai zice nimeni "nu" pentru ca-mi zic eu singura "da", chiar si cand stiu ca n-ar trebui.

La a doua infatisare

Ce-mi plac lucrurile care ma surprind cu intarziere, care au nevoie de rabdare, perseverenta sau un pic de noroc ca sa se mai repete. Sau oamenii care-mi ies in cale in mod banal, cu care schimb intai doar doua vorba dar de care apoi nu-mi vine sa ma mai despart. Sau cartile care te prind d-abia dupa 10 pagina, ai impresia ca te lasa indiferent dar nu le lasi de fapt din mana. Sau parfumul pe care l-am incercat pe incheietura mainii si am zis "hm, ce miros de lacusta verde". Apoi, dupa o ora, timp in care lacusta s-a prefacut intr-o patura de apa, am descoperit ca ala e mirosul pe care il tot cautam de ceva vreme si nu-l gaseam, miros de aer de munte dupa-ploaie. Miros de lacusta curata :))

To do list in urmatoarele 2 saptamani

De vazut filme cu Orson Welles si, in general, filme nu mai noi de 1970, de facut tort din bomboane de ciocolata, de plantat trandafiri galbeni, de ne-stat pe net, de trezit la 6 dimineata si alergat in parc, de purtat palarie de soare, de gasit sensul vietii si oameni pe aceeasi lungime de unda cu mine, de scris o opera, de facut o animatie, orice animatie, oricat de proasta, de recitit Ulysses, de retras la umbra si stat degeaba, lasand furnicile sa-mi traverseze genunchii.

Institutiile in care am incredere

Intotdeauna studiile zic ca "romanii au incredere in armata, biserica si guvern". In cazul meu lucrurile stau si mai dubios: eu am incredere in oamenii care se joaca pe strada cu yoyo, in cei cu ochelari si cei care poarta vesta. Daca e noapte tarziu si pe strada merg pe langa mine un om cu yoyo si un om cu bermude, instinctiv il voi ocoli pe omul cu bermude si voi incerca sa stau mai aproape de omul cu yoyo. Poate pentru ca ai nevoie de rabdare si imaginatie ca sa te joci cu jucaria aia insipida.
Si mai mare incredere am in cei care poarta vesta. Mai ales vesta de lana. Pradatorii nu poarta vesta, doar oamenii pasnici, linistiti si inocenti, care vorbesc fara sa tipe si de obicei citesc in metrou.
Lucrurile se complica doar atunci cand vine vorba de oamenii cu ochelari si povestea se schimba. Pentru ca si pradatorii poarta ochelari si mafiotii si maleficii si oamenii cu bermude si scafandrii si o gramada de lume.

Preferatele mele

Sunt pisicile care stau la fereastra intr-un cot si fluiera trecatorii sau arunca in ei cu mustati, paharele goale din care tocmai a disparut ultima picatura de vin, ceasurile de barbat simple si serioase, parfumurile cu miros galben, un pic vanilat, un pic lamaios, casele cu smochin cu ramurile in strada, ca sa manance si golanii smochine pe saturate, tramvaiele care te zdruncina si te fac sa te simti ca intr-un dulap mergator, plin de borcane, urechile simple, cu cercei cu pietre verzi, visinele cu frisca si cartile cu multe si colorate semne de carte prin ele.

E miercuri si e cald

Trebuie sa fiu foarte atenta cu ochelarii mei de soare. Sunt malefici. Nu ma lasa sa recunosc oameni pe strada atunci cand ii port, in schimb ma obliga sa vad aiureli. O plapuma albastra, invartejita undeva in pac, sub un copac, mi s-a parut ca e sarpele lordului Voldemort din Harry Potter.
Imi e mult prea cald sau mult prea frig. Mi-e ciuda ca sunt un om atat de meteo-influentabil, dar asta e. Mi-e mila de administratorii de bloc care stau in uscatoria blocului si asteapta intretinerea. In uscatoria blocului e la fel de multa umezeala ca intr-o jungla, te astepti sa auzi urangutanii tipand pe scarile de beton. Si uneori chiar ii auzi.

Hei, maturule, vezi ca ti-ai pierdut portofelul!

Mi-am amintit de o conversatie pe care am purtat-o cu M. pe cand ne plimbam pe Victoriei, despre hiene si modul in care fug ele, de parca tocmai si-au murdarit pantalonii si cauta repede o toaleta publica. Asta a fost acum cativa ani si uneori mi se pare aiurea ca inca imi mai place sa discut lucruri din astea. Cred ca maturizarea mea are loc undeva intr-un loc foarte indepartat al mintii mele, intr-o delta plina de pelicani care inghit seriozitatea cu coada cu tot, si nu prea ii vad efectele. Sunt in schimb un pic mai trista. Nu stiu daca e doar o tristete de moment sau asa o sa fiu mereu de acum incolo. Sunt extrem de curioasa sa vad cum ma mai transform. Ma simt ca o variabila intr-un experiment.

Cele 15 minute de faima ale Eurygasterei Maurus

 *pentru oamenii din metrou care habar nu au de insectele din gentile lor

O femeie a intrat intr-o dimineata in ultimul vagon al metroului care ducea spre Pipera si s-a gandit ca, daca tot sta atat de mult jos, sa-si scoata din geanta oglinjoara si sa-si aranjeze machiajul. Cand a deschis insa geanta, din ea a sarit o plosnita de camp mare si grasa, murdara de farduri roz si strugurel rosu.
Plosnita a aterizat in mijlocul vagonului si toti calatorii au inlemnit. "Nimeni nu misca, mai ales tu, zmeurel", a latrat plosnita, fixand pofticioasa cu privirea un cetatean transpirat de emotie, care seamana foarte bine cu o zmeura cu pantaloni. "Daca miscati, voi fi fara mila!". "Cine esti si ce doresti?", a intrebat timid bodyguardul care venise repede sa rezolve situatia." Ma numesc Eurygaster si vreau sa mi se recunoasca talentul, sa fiu apreciata. Vreau sa stie intreaga lume ca exist. Au dat si plosnite mai urate la ziar, eu de ce sa nu fiu promovata?", a spus cu naduf plosnita.
Nici n-a terminat bine de vorbit, ca telefonul plosnitei a inceput sa sune imediat si ofertele sa curga.
Trei interviuri mai tarziu si o sedinta foto cu un celebru fotograf, plosnita a eliberat ostaticii si a fugit din tara, de teama unui mandat de arestare. Era prea tarziu insa, prinsese deja microbul celebritatii. Acum ii pare rau ca a intrat in felul acesta urat in vizorul publicului. Ar vrea sa se revanseze fata de cei care vor citi interviurile cu ea si o vor iubi instantaneu. Stie si cum, dar este secret. Fiti atenti la tabloide in saptamanile urmatoare.

:)

Nu prea cred in scenarii de viata ideala, dar sa zicem ca uneori cred, mai ales vara si iarna. Mi-as construi urmatorul decor: o plantatie de iasomie si o casa mica si alba, doi caini jack russel terrier saritori ca niste canguri pitici, palarii de soare in cuier, lamai pe balcon si sezlonguri cu dungi portocalii, birou transformat in masa de bucatarie si un antrenor de box. Si niste cm in plus la inaltime, ca sa pot ajunge mult mai usor la borcanele cu dulceata de pe ultimul raft. Si, mai ales, oameni care nu pleaca departe, in strainataturi. Stau lipiti cu super glue, langa mine.
Nimic imposibil deci :).

Caligrafia sprancenelor

In ultima vreme ma tot uit la sprancenele oamenilor. Dupa degete si picioare, asa ii recunosc pe cei care s-au schimbat prea mult in timp. Cate linii de litere chinezesti fac umbra ochilor nostri! Toate sprancenele mi se par desenate de caligrafi desavarsiti, din scoli diferite, chiar si cele mult prea chinuite sau cele mult prea bogate.
Sprancene prea pensate de oameni care vor sa se faca mai frumosi, sprancene stufoase, in care par sa locuiasca leoparzi, sprancene invizibile si magice- sunt acolo si totusi nu-s, sprancene perpetum-mobile, ai impresia ca merg mereu in sus spre par sau spre urechi, sprancene grase si slabe, perfecte sau asimetrice, sprancene streasina, cu burlan, si sprancene sant, in care se aduna frunze, femei care si le netezesc ganditoare sau femei care si le penseaza deasupra unui ziar, intr-un ghiseu oarecare.
Daca o sa ma uit vreodata lung la voi, cu o privire ascutita si concentrata, sa stiti ca in mod sigur incerc sa ghicesc ceva despre voi masurandu-va sprancenele. Si cand cineva ma dezamageste, imi zic de multe ori amarata: trebuia sa-mi dau seama, doar avea sprancenele in forma de "v".

Discutii in pantaloni de pijama

De ce nu exista mai multe discutii din astea pe lume? Discutii serioase, la o cana de ceai pentru mine si o cana de cafea pentru el, cand afara sta sa ploua si niste copii de la blocul de vizavi isi arunca in cap cu corcoduse. In filme vezi mereu oameni vorbind despre viata si alte lucruri serioase in cele mai nepotrivite momente: ingramaditi intr-o cabina telefonica, intr-un club cu muzica tare, la cumparaturi de legume. Si cand ti se intampla si tie, iti pare rau ca ai bombanit scenaristul pentru ca intelegi ca doi oameni care se inteleg foarte bine pot sa aiba o discutie serioasa despre viata chiar si atunci cand poarta pantaloni de pijama, nu si-au luat inca micul-dejun si stau pe jos, intr-un fort de perne.

Din diverse plimbari

Ii iubesc pe oamenii care-mi lasa loc de spatiu si nu-i iubesc deloc pe cei care se duc atat de departe incat lasa in jurul meu un gol.
O alee de parc: pe o banca statea o bunica cu nepot care sforaia de zor la ea in brate, pe alta un mosnegut cu un caine batran pe care se scutura teiul, pe o banca o bunica cu o nepotica in carucios, pe alta o babuta cu un caine batran lungit pe o dunga de soare. Si tot asa.
Mi-am reamintit de siropul de zahar ars. Mi-am facut intr-o seara si am caramelizat toate nasurile casei.
Pentru ca ma ploua foarte des am crescut luna asta cu 1 cm.
Nu-mi dau seama de ce sunt atat de discreta. Desi am atatea bloguri si conturi si scriu despre mine cu de-amanuntul, ii tin totusi invaluiti in mister pe oamenii din viata mea. Poate si pentru ca ma ameninta: daca ma pui pe net, nu mai vorbesc cu tine niciodata :)) Eu sunt omul din vitrina si ei sunt cei pe care nu-i vezi niciodata din strada.

Circuitul nervilor in natura

Incep iar sa pluteasca prin aer pufii aia pe care se zice ca de-i prinzi, sa-i bagi in san si sa-ti pui o dorinta.
Eu cred ca pufii astia sunt in realitate nervii oamenilor. Nu e frumos sa prinzi nervul si sa-ti pui dorinte pe seama lui, nu?
Lucrurile stau asa. Nervii sunt niste chestii intunecate si nu prea placute, vin din ganduri manioase, scrasniri de dinti si draci. Foarte utili de altfel, omul fara nervi e un monstru cu explozie intarziata. Si pentru ca nervii nu-s degeaba pe lumea asta, dupa ce ei ajung in atmosfera, se transforma din ceva urat in ceva dragalas, adica in pufi ( de ce in pufi? pentru ca atunci cand esti nervos incepi sa pufnesti, logic), si-o iau razna prin lume. Pentru ca sunt inca nervosi si nu-si gasesc locul. Si apoi cresc copaci din ei. Si copacii te ajuta sa te calmezi atunci cand iti vine sa o iei razna. Si tot asa.

Poveste pentru copii: purcelul norocos

A fost odata un purcel mic si gras pe care toata lumea il considera cel mai norocos porc din lume. Avea cotetul lui si o patura cu buline drept asternut. Primea dovlecei zemosi si mere coapte la masa, ba chiar si un cornet cu bomboane sambata. Din cand in cand era atat de norocos incat isi permitea sa uite de conditia lui de porc si cand iesea din piscina plina de noroi se oprea un pic sa miroasa florile si sa se gandeasca la cat de albastru este cerul.
Nu avea nicio grija, dormea, manca si grohaia, dar asta nu-l oprea sa vorbeasca oamenilor si animalelor despre viata, menire si cum sa faci fata greutatilor vietii. Din cand in cand fura cate o carte din casa, alegea fraze care i se pareau lui ca ascund adevaruri adanci si le scria cu noroi pe garduri, pe post de citate motivationale. Uneori studia formule matematice pentru ca era un purcel pasionat de tot si de toate si mai ales de lucrurile pe care nu le intelegea.
Cand oamenii de la televiziune au venit sa faca un reportaj despre el, purcelul a reusit sa se descurce atat de bine la interviu incat aparusera zvonuri ca va fi invitat permanent, ca analist sau purcel de stiinta, cam asa ceva.
Intr-o zi de iarna in fata casei a oprit o masina si patru domni importanti au intrat in casa stapanilor purcelului. Purcelul, care era si intelept si norocos si sensibil si avea si un al 6-lea simt, a stiut imediat ca i se pregateste ceva. Fusese ales drept primul porc care va ajunge pe luna. Un asemenea noroc mai rar. Si mai ales onoare. Purcelului i s-a pus insa un nod in gat. Luna e atat de departe de casa. Si o calatorie pe luna e exact ca o cataratura intr-un copac inalt: ajungi pana sus dar nu mai e atat de sigur ca te mai poti da jos.
Asa ca si-a luat patura cu buline si a fugit pe furis.
Locuieste acum in oras. S-a vopsit brunet si traieste discret, din blogging. Iese doar noaptea ca sa-si cumpere napolitane si ziare. Dupa ce fusese dat disparut, angajesera o maimuta inteleapta din India si-o trimisesera si pe Marte, pe Luna si acum se pregatea sa zboare pe Saturn. E celebra si bogata si purcelul regreta ca nu e in locul ei. Si si-a promis ca intr-o zi va renunta la lene, la comoditate, la obisnuinta si la tot ce e sigur si pufos. Intr-o buna zi va fi un erou.

Inventar

Nimic nu m-ar face mai fericita zilele astea decat sa stau toata ziua la soare pe un cearceaf colorat, sa vorbesc despre OZN-uri si filme cu extraterestri si sa beau cuba libre.
Nu mai am deloc dorinte mari si nici nu le mai vad deloc rostul.

Pestele Fanfin mi se pare un peste foarte interesant: "When a male finds a female, he bites her and stays attached. His skin fuses with the female and he becomes a parasite on her sharing the same bloodstream". Toti pestii cu un comportament ingrozitor au de obicei nume extrem de dragute.

Triburile nomade din bucataria mea

La mine acasa furculitele, cutitele si lingurile nu au un loc al lor. Sunt tacamuri migratoare. Unele furculite atarna cu capul in jos din suportul de vase spalate, fac parte din circuri care azi sunt intr-o farfurie, maine in alta. Lingurile se admira una-n alta in castroane, narcisiste si nepasatoare; linguritele au luat-o razna, sunt peste tot, se inmultesc peste noapte ca iepurii si alearga prin toata casa. In curand le vor creste si urechi si mustati. Cum voi mai manca eu prajituri cu o lingurita mustacioasa? Iar cutitele...ei bine, cutitele ma urasc. Cutitele sunt ca hunii, apar salbatice, lucitoare, pline de cruzime si ma vaneaza prin toata bucataria. Le place sa se arunce in gol si sa taie, sa spintece si sa indurereze in timpul sariturii. Mai ales degete de la picioare, aceste infame dusmance inocente ale barbarelor cutite. Sunt pline de impunsaturi si mici taieturi, zici ca s-au apucat de cusut.

O plasa de principii

Leapsa principiilor de viata buna de la Paula
Cand zic principiu, vad un domn serios, cu papion si sosete bine calcate. Nu-s prea multi domni din astia prin viata mea si nu prea sunt in stare sa zic daca-s niste domni buni sau, de fapt, sunt niste monstri rai. Pentru ca mie mi-e bine cu ei, dar nu stiu daca n-ar trebui sa-i schimb mai des, sa-i imprumut sau sa-i cumpar de la altii si sa traiesc mereu altfel.
De exemplu, iau oamenii cum sunt, nu-i oblig sa se schimbe si-i las in pace. Ai extrem de multe defecte si probleme? Eu o sa ti le accept pe toate pentru ca nici mie nu-mi place sa mi se ceara sa ma schimb. Toleranta asta duce de multe ori insa la paguba. Poate oamenii ar trebui sa se construiasca unii pe altii. Eu insa nu prea stiu cum se face asta.
Pentru ca sunt blanda, imi plac oamenii blanzi si pun mare pret pe tot ce inseamna bunatate, calm si haimaibinesafimveseli. Doi oameni blanzi  insa nu vor mare lucru impreuna. Vor sta bland unul langa altul, isi vor spune lucruri blande si cam asta e tot. Uneori dau de oameni aprigi, care te imping si te obliga si te iau pe sus. Si tare-mi place cand se intampla asta. Dar obosesc asa tare incat uneori ii tin la distanta pentru ca nu pot sa trec prin mai mult de 2 lucruri extraordinare pe zi.
Sunt un hedonist pe care criza nu o sa-l afecteze niciodata. Imi place sa-mi imaginez ca traiesc intr-un corn al abundentei si nu-mi pot refuza nimic. Praijituri, haine, imbratisari, timp, vorbe, greseli totul se da aproape gratis in lumea mea. Pentru ca e pacat sa nu dai atunci cand ai si sa nu primesti atunci cand are altul, e deviza mea. Si uite asa, parca vad ca o sa ajung la un moment dat la sapa de lemn, din toate punctele de vedere.

Un pic din ziua de vineri

Blogul meu seamana acum cu un pepene. Era cat p-aci sa-l fac roz, dar mi-am zis ca totul are o limita :)

Cel mai linistitor sunet pentru mine este zgomotul facut de masina de spalat care se invarte fara treaba, fara griji. Atata timp cat o aud, e clar ca totul va fi ok. Masina de spalat e mai inteleapta decat mine.

Unii oameni vorbesc asa cum imi imaginez ca ar trebui sa-ti vorbeasca un snop de levantica.

Am zis mereu ca nu-s, dar e clar ca sunt un om posesiv, gelos si foarte usor de scos din sarite. Daca n-as fi fost si un om rezonabil pe langa toate astea, as fi ajuns une femme fatale cu siguranta. Si blogul meu n-ar mai fi semanat cu un pepene, ci cu un pistol.

Poveste fricoasa

Povestea aceasta in cu totul alta dimensiune.

A fost odata un baietel deosebit. Toata lumea zicea despre el ca este cel mai curajos baietel pe care l-au cunoscut vreodata. El nu se vaita niciodata de nimic, tacea mereu, chiar si atunci cand isi prindea degetul in usa sau cadea de pe bicicleta. Era ca o statuie care nu parea sa simta durerea sau frica, dar, cu toate acestea, toata lumea il lauda: "esti deja barbat, bravo", "ca tine ar trebui sa fie toti baieteii, sa vii sa-ti dau o prajitura pentru asta".
Intr-o sambata insa, in calea baietelului a iesit un lup. Era un animal mare si batran, cu coama gri, zbarlita de par asprit de strigatele tuturor baieteilor pe care-i mancase pana atunci.
-Haide, striga dupa ajutor, spune-mi ca te inspaimant si poate o sa te las sa fugi! a urlat lupul, plimbandu-si o scobitoare printre colti.
-Eu sunt cel mai curajos baietel din oras, a spus copilul. Niciodata, dar niciodata nu o sa strig dupa ajutor.
In loc sa capete insa respectul lupului, baietelul s-a trezit ca animalul ii mananca un degetel.
In fiecare zi i-a iesit lupul in cale, de fiecare data baietelul a refuzat sa strige dupa ajutor si de fiecare data lupul l-a rontait putin cate putin. Dar pentru ca nu se vaita, nimeni nu observa nimic.
Pana cand, din baietel n-a mai ramas decat un breloc albastru, in forma de minge.
Si pe povestitor l-au rontait pana acum cativa lupi, pentru ca nu spune niciodata cand ii este foarte greu. Iar acum se intreaba daca nu cumva ar trebui sa devina un fricos.

Oamenii din povesti sunt mai buni unii cu altii

Povestea mea se petrece in niste vremuri foarte amuzante, in care oamenii au un altfel de piele pe ei si anume materiale cu modele de toate felurile si formele. Nu-s tatuaje, sunt pur si simplu oameni in culori vesele. Un om nu seamana cu altul. Unii au buline albastre cu astronauti rosii, care se invart prin ele, altii sunt rosii de tot si flori de iedera pe degete, unii sunt ca zebrele, altii ca leoparzii, foarte multi au piele ca de pijama: cu ursuleti, rachete sau mingi de fotbal si toata lumea se arata cu degetul pe strada: hahaha, uite-l si pe ala. Dar nimeni nu se considera mai breaz, e o placere sa te uiti la oameni si de curand s-au inventat si modelele care se misca. Daca ai o piele cu iepuri de camp de exemplu, iepurii iti vor alerga pe picioare si maini, se vor opri un pic pe nas, in doua picioare pentru a se uita la soare si poate se vor strange toti in cap, la umbra parului si nu se vor mai misca de acolo. Si daca esti fata si ai un iubit de care esti atat, dar atat de indragostita, doar el iti va cunoaste secretul si te va ciufuli bine-bine, pentru a imprastia iepurii in toate zarile corpului tau.

Criza existentiala de 31 de grade la umbra

Ieri am mers paralel cu un balon de sapun aparut de cinestieunde cale de vreo 5 masini. Apoi balonul a disparut in pieptul unui caine negru, cu pete galbene. Mi s-a parut un sfarsit demn pentru un balon atat de rezistent si prietenos.
Seara am ascultat greierii si m-am gandit la criza existentiala prin care iar trec. Cred ca e o criza existentiala meteo, datorata schimbarilor bruste de temperatura. Altfel nu inteleg de ce revine mereu la inceput de anotimp. Ori au inceput sa-mi placa mult prea mult schimbarile, m-am transformat intr-un change-junkie si cum imi e bine si liniste, cum devin posomorata si nelinistita. Sau poate s-au adunat prea multe rutine, prea multa energie aruncata pe apa sambetei si dorinte neindeplinite din lipsa de timp. Unde se tot duce timpul asta de dispare ca un ticalos cu familie mare si simt de responsabilitate inexistent? In pieptul unui caine negru cu pete galbene cumva?

Despre cum nu am reusit sa salvez o furnica mutanta

Ieri dimineata am gasit in baie o furnica. Imi plac furnicile, nu tip si nu scap paharul din mana cand le vad asa cum fac cand vad un gandac. Imi place perseverenta lor. Cand eram mica si stateam la etajul 11, reuseau sa ajunga pana acolo sus, la mine si sa bea apa din chiuveta.
Furnica statea pe un gel de dus roz, cu mosc si migdale, asa cum stau oamenii la fast-food si rontaie uitandu-se aiurea. Ma uitam la ea cum inghitea chimicale si ma gandeam ca e clar, furnica asta devine pe secunda ce trece o furnica mutanta. O sa se faca mai mare decat mine si o sa ma trezesc cu un mutant harnic si poruncitor in casa: fa-ti patul, intinde bine cearceaful ala, cat ai de gand sa lenevesti, pune mana si intinde masa, nu se mananca la calculator, munceste, munceste, munceste, la ora asta pleci la serviciu?!!! O sa ajung sa vin acasa cu lehamite, pentru ca furnica o sa ma astepte la usa, batandu-ma la cap nonstop sa fiu si mai harnica si mai ambitioasa si mai cumpatata, aruncandu-mi parfumurile burgheze la toaleta si tinandu-mi socoteala economiilor. Si asa as ajunge din ce in ce mai tarziu acasa, mi-as pierde vreme in oras, band de necaz din ce in ce mai multa bere, devenind din ce in ce mai rotunda si mai deprimata si lumea ar fugi de mine, pentru ca m-as plange mereu de furnica mutanta cu care impart casa si nimanui nu-i plac vaicarelile, mai ales cele despre mutanti.
Asa ca am fost prevazatoare si am luat furnica de pe deliciosul gel roz, asezand-o cu grija intr-un ghiveci pe marginea ferestrei.
Azi dimineata insa furnica zacea fara viata in baie. Era un pic mai mare decat ieri, semn ca procesul de mutatie incepuse deja. Ii placuse ce simtise asa ca se intorsese dupa alta portie. O picatura prea mare de apa i-a fost insa fatala. Daca as mai fi avut cum, as fi salvat-o chiar si asa, pe un sfert mutanta. Am o afinitate pentru mutanti. Unii oameni nu se invata niciodata minte.

Unii repetenti sunt fericiti

As vrea sa se mai repete senzatia ultimei zi de scoala, starea de vacanta lunga de vara, dimineata la gradinita cand ajungi primul si-ti alegi orice jucarie vrei tu, prima rochie de domnisoara, cu cordon, fara guler, primul gand pe care il ai dupa ce afli ca baiatul care-ti place, te place si el, secunda in care inchizi o carte care ti-a placut mult si stai o clipa asa, apoi redeschizi la intamplare si mai recitesti niste pasaje, placerea pe care o simti cand afli ca fiecare culoare are un nume foarte potrivit, de exemplu soarele e galben, momentul in care incapi intr-un leagan mic si reusesti sa te dai vijelios in el, pana ajungi la cer si atingi norii cu sandalele mici si rosii.

Declaratii, stangacii

Ma indragostesc de un milion de ori in fiecare an. Si de fiecare data raman asa, indragostita. Ma indragostesc de oameni care fac poze, care aranjeaza camere in buline albastre, care fac teatru de papusi si diorame, care deseneaza monstri barbosi, in pantaloni de pijama, care fac wallpapere, haine pentru copii sau oameni bizari, care fac filme, joaca in filme, sudeaza bijuterii de paianjen, lampi in forma de becuri si becuri in forma de oameni, care inventeaza, schimba, fac declaratii, sunt de o sinceritate care te face sa plangi, care se indragostesc si ei la randul lor de alti oameni, ma indragostesc de oameni care ma enerveaza pentru ca par asa perfecti, de oameni la care nu stiu daca o sa ajung vreodata pentru ca sunt asa departe sau pe alta lungime de unda decat mine. Si pe toti ii tin minte si-i pastrez; am buzunarele pline de toti oamenii astia, buzunare de fuste, de genti, de haine, pentru ca nu vreau sa uit de niciunul. Mie nu-mi place de oameni, eu ma indragostesc pur si simplu si de cele mai multe ori tac malc. Pentru ca nu ma pricep la declaratii si declaratiile suna de multe ori aiurea, pica prost sau nu transmit ceva ce e mai frumos decat cuvintele. Mi-ajunge ca sunt indragostita de tot felul de necunoscuti, ca ei exista si habar n-au de asta.

Viata mea incape intr-un carnet de note stufos

Imi imaginam ca o sa fiu cu totul altcumva atunci cand o sa fiu mare. Acum ma bucur ca nu am ajuns o tanara inalta, cu fusta plisata, ochelari, dungi in loc de sprancene, ruj rosu pe buze si par drept, incaruntit, asa cum credeam pe la 7 ani. Cumva, am primit mult mai mult. Am primit tinerete fara batranete ( sau ma rog, tinerete prelungita, inca nu stiu termenul limita), griji mult mai putine decat au majoritatea oamenilor, blandete, puterea de a ierta si de a merge mai departe ( asta suna foarte serios si comunist, dar e ceva ce mi-a luat foarte multa vreme sa invat si am aruncat multi nervi pe tobogan cu ocazia asta). Ma pricep de minune sa fiu fericita cu ce am si asta mi se pare asa o treaba grozava, ca-mi vine sa-mi ofer un cadou de fiecare data cand imi dau seama. Nu stiu cum am facut-o si daca e ceva ce se poate pierde, uneori mi-e ciuda ca nu pot sa conving mai multi oameni sa faca asta, dar e minunat.
Inca pot sa scriu povesti tampite si sa nu ma simt bine in compania oamenilor smecheri. Sper sa urmeze lucruri si mai bune, mai am o gramada de lucruri de rezolvat cu mine: crizele de melancolie prosteasca, iubirea pentru oameni cu garduri emotionale, grijile pe care mi le fac cu privire la orice. Si lenea.

Idei legate si nelegate

Uneori ma simt ca Robinson Crusoe, care are un papagal doar in vis si un Vineri care-si tot schimba identitatea. Sunt undeva pe o insula pustie si tot astept vapoare.
Ma simt bine singura cam 4 ore pe zi, doua dimineata si doua seara. Fara asta 4 ore am impresia ca-mi lipseste ceva, ca nu am mintea prea aerisita si ca am mers parca toata ziua in autobuze aglomerate.
Imi mai lipseste foarte tare verdele, statul departe de pereti, in aer liber. Cum ar fi sa nu avem autobuze ci paduri mobile. Sa te urci in padurea mobila si sa te tii e copaci, sa te ghemuiesti in scorbura daca ai timp la dispozitie si cobori d-abia la a 6-a, veveritele sa-ti arunce in cap cu ghinde si in loc sa stai cu nasul in poseta cuiva, stai cu nasul in muschiul de pe crengile unui stejar. Si ce frumos ar fi seara, cand toate padurile mobile ar deveni portocalii in asfintit si ar incepe greierii sa-ti cante si ti s-ar parea ca vezi nasuri de vulpi dupa picioarele altor calatori :)

Entuziasm de vara

Ce bine e cand vezi pescarusi care te studiaza ca pe o curiozitate a naturii, cand dansezi prin casa la 6 dimineata, cand ti-e bine si singur si ne-singur, cand incepi sa scoti sandalele din dulap si palariile de soare din cutie si nu mai exista motive de suparare.
Ma gandeam ieri stand lungita la soare, in timp ce vantul imi arunca perdeaua in cap, la tot ce vreau sa fac in continuare. Sunt atat de multe, dar nu am deloc sentimentul ca sunt prea multe sau n-am timp sau e greu. Si cu cat vreau sa fac mai multe, cu atat apar tot felul de ocazii. E atat de bine sa nu zici nu. Catre toti cei care traiesc cu Nu in casa si-i venereaza trupul negricios si lipicios: habar n-aveti ce pierdeti!

Posturi telegrafice, enumerari si miorlaituri

Saptamana asta voi fi telegraf.

Foarte mult somn, discutii cu bere, discutii fara bere, beau prea multa bere?, taximetristi dubios de amabili, apa fierbinte indiana, visuri extremiste: jumatate cosmaruri-jumatate filme frumoase, foarte putina munca, chef de studiat biologie, chef de dans dar nu in club, prefer sa citesc despre batlani decat sa ies in club, incheietura mainii stangi s-a vindecat in sfarsit - pot sa ma reapuc de breakdance :)), dor de cineva dar ma incapatanez in continuare, incapatanare care vine din tristete, nu din altceva, rochii noi, plan de mers la mare, plan de stat la soare, exista un omulet in mine, un iren alb si mic care tipa disperat dupa vitamina D, m-am disciplinat, scriu in fiecare zi povestiri despre orice asa cum imi vin, haotice si salbatice, fac o luna de cand m-am mutat singura si mi-e foarte bine, nu m-au apucat de-un picior nici anxietatea, nici frica de hoti, nici singuratatea, imi trebuie ochelari noi de soare si mai mult curaj, in rest am tot ce trebuie si mai mult de-atat.

Peisaj idilic

In casa noua e din ce in ce mai bine. Incep sa ma simt acasa. Inca nu pot sa zic ca am mobila si nici nu ma prea grabesc sa cumpar, imi place sa am mult spatiu. Seara nu aud masini, ci doar copiii care se joaca si-si dau cu mingea-n cap, se aude o masina de tuns iarba, elefantul care locuieste deasupra mea zdupaie fericit in legea lui, in curand o sa vina randul greierilor. Imi place ca am soare si multa lumina, ca nu am lift care bazaie, nici cladiri in constructie in fata casei si ca totul e mai mult decat perfect. De fapt, iar imi merge prea bine si asta ma face un om foarte multumit, care nu mai simte nevoia sa faca nimic :))

Ziua meduzei

Grozav imi plac meduzele, cautam azi pe net sa vad daca se pot creste in acvarii, dar m-am gandit mai bine si mi-am dat seama ca ar fi trist sa le vad cum plutesc voalurile lor din dantele rare intr-o cutie mica de sticla. Nu mai suport deloc sa vad acvarii si custi si colivii.
Imi plac atat de mult meduzele incat i-am spus repede lui A: " te rog, fa-mi o pictura cu doua meduze care se iubesc si locuiesc intr-o apa albastra". Un tablou nu e o cusca, pot oricand sa iasa prin spatele lui si sa pluteasca prin pereti.
Am citit azi despre meduze nemuritoare, care pot sa redevina copii jeliosi oricand doresc. Am vazut poze cu meduze gigantice si meduze care ar putea sa incapa in piatra unui inel, meduze prietenoase si meduze haine si maştere.
Hainele de meduza imi plac cel mai mult, cand o sa ma casatoresc, daca o sa cunosc o croitoreasa priceputa, o sa-i dau niste poze cu meduze si o s-o rog sa-mi faca o rochie de mireasa ca a lor.

Inapoi la maruntisuri

Unii oameni spun ca blogurile trivializeaza si micsoreaza importanta lucrurilor pe care le ai de spus. Povesti, inventii, experiente, muzica - orice pui pe blog pare mic, obscur si lipsit de importanta pentru ca sunt prea multi cei ce au acces la el.  Pentru ca nu dai 5 lei ca sa vezi, ai impresia ca nu e cine stie ce. Dar e doar un exemplu de cum vocea multimii nu are dreptate.
Cred ca pentru mine blogul functioneaza mult mai bine ca jurnal de lucruri marunte si doar atat. Dar uneori ma plictisesc de forma asta a lui, vreau sa-l transform in dulap, masina zburatoare, papusa vorbitoare sau orice altceva. Dar, oricat m-as amagi, nu pot sa arat tot ce pot prin el. Pentru ca nu-s chiar atat de exhibitionista. E o fereastra si atat.
Ma gandeam azi la asta in timp ce rotile masinii se invarteau lin si vedeam lumea mult mai prietenoasa prin copertinele ochelarilor de soare. Ma gandeam ca poate unele lucruri nu-s facute sa evolueze dupa ce au ajuns la un punct culminant. Cred ca blogul meu trebuie sa raman un jurnal de maruntisuri si atat, indiferent de planurile mele mari in legatura cu el. Ii inteleg acum pe parintii care isi imping copiii sa fie mai buni, sa faca mai multe, uitand sa le lase timp pentru joaca :).
Calatoriile sunt bune pentru ca te ajuta sa descoperi lucruri care erau in tine de foarte multa vreme.

Pata cu noroc

Daca vrei sa schimbi ceva intr-in decor, deschide usa si baga un dalmatian acolo. Un dalmatian este intotdeauna frumos, dar de un frumos care place tuturor, indiferent de sex, ocupatie si stil.
Dar eu am observat ca la fel de frumoase ca dalmatienii sunt si vacile si orhideele imbulinate parca la nervi si baltile cu bulbuci de sapun de la spalatoria de masini si mainile pline de puncte de pix amestecate cu pistrui si alunite. Tot ce e cu pete este mult prea frumos ca sa nu merite o poveste.

A fost odata o pata care locuia la parterul unei vile impunatoare din zona Gradina Icoanei. Era o pata care traia pe picior mare. Mese peste mese dadea in fiecare duminica si nici caviarul, nici prajiturile simandicoase cu nuci de macadamia si sirop de ficus aborigian nu lipseau din farfuriile invitatilor. Ambasadori si ministri o sunau sa-i ceara sfatul cu privire la importante treburi de interes national si nu putine decizii luate de ei purtau amprenta petei. Cand iesea la plimbare seara, insotita de dalmatianul ei, care intamplator, era unul din acei rari dalmatieni fara pete, cu rolul de a o scoate pe ea si mai mult in evidenta, toata lumea o saluta cu respect si pieptul petei se umfla de mandrie. Era cineva, ajunsese la capatul scarii, unde e clar ca ai nevoie de talent, ambitie si caracter ca sa ajungi. De la o biata pata nascuta din parinti necunoscuti, poate mustar si petrol, poate alcool si magiun, era acum o personalitate cu acte in regula. In sinea ei, in cel mai mare si cel mai patat secret, stia insa ca marele ei noroc si marea ei sansa era doar faptul ca traia in secolul 21 si atat.

Totul e mic si vine de la sine

Traiesc intr-o lume mica si lumea asta se face din ce in ce mai mica pe masura ce eu ma fac mai mare.
Parca nu mai exista oameni necunoscuti, pentru ca toata lumea cunoaste pe toata lumea. Casele sunt si ele din ce in ce mai mici, defectele oamenilor - mici si nesemnificative, pot sa trec peste ele fara nicio problema si, ca sa nu fac discriminari, procedez la fel si cu propriile mele probleme - n-am fost nicicand mai iertatoare si toleranta cu mine insami. Timpul curge lin si eu am rabdare si nu am absolut nicio problema, pentru ca oricum mi se par minuscule pana si putinele probleme pe care le am si am impresia ca oricum totul o sa se rezolve asa ca mai bine ma lungesc pe perne si citesc o carte pana cand o sa vina totul de la sine.
Asa ca nu e de mirare ca devin si eu din ce in ce mai mica pe masura ce devin mai mare.

Transfer de lumi

Caut retete de prajituri cu lamaie, de fapt caut reteta PRAJITURII CU LAMAIE. Am visat intr-o noapte, acum cateva luni, ca eram in vizita intr-o casa plina de vaze si lucruri albe, un fel de statui moi, o combinatie intre plastilina si rufa proaspat spalata, unde am mancat niste mancaruri fara gust, printre care si o placinta cu lamaie care arata foarte bine, dar era dintr-un plastic comestibil, material care o sa apara d-abia peste vreo 10 ani probabil pe piata. Si in vis eram sigura ca eu stiu sa fac o prajitura cu lamaie mult mai buna. Mi-a ramas totusi in cap dorinta (precum si fustrarea ca nu mancasem o prajitura gustoasa) si acum caut reteta ideala.
Eu cred foarte mult in visurile mele. Mai mult decat cred in dorintele mele constiente si in ceea ce mi se intampla. Visul e pentru mine dincolo de real sau ireal, pentru ca vine de acolo, din camara unde muncesc servitorii mintii mele, cei ce tin casa asta a mea pe roate, cei care stiu totul si curata dupa ce musafirii se imbata in sala de biliard si distrug biblioteca.
Cand sunt prea sincera in vis si ma doare cand vad ca se intampla acolo, ma supar si pun drept lacat o insomnie mare si ruginita. Dar insomniile mele sunt rare si in ultima vreme nicio luna plina si niciun gand vinovat nu mi-au mai dat tarcoale.
Asa ca incerc mereu sa traiesc si in realitate ceea ce fac in vis. Un fel de adaptari pentru micul ecran al cartilor prin care trec in somn. Nu e deloc bizar sau greu, doar ca de multe ori sunt lucruri pe care le tin secret pentru ca sunt atat de personale incat ar trebui mereu sa le explic. Si mie nu-mi place deloc sa dau explicatii, nici in vis, nici in realitate. Prefer sa fiu secretoasa si salbatica.

O mierla dintr-o specie rara

Mergeam ieri pe strada si aud la un moment dat in spatele meu un fluierat de mierla, un pic anemic, dar tot frumos si linistitor. Si m-am intors sa ma uit dupa mierloi, dar in loc de mierloi am vazut ca de fapt cel ce scotea sunetele acelea este un baietel pe care mama lui il tinea de mana. Si m-am uitat cu gura-cascata la el, de parca aveam 5 ani si tocmai vedeam pentru prima oara magicieni la circ.
Mi-am dat seama ca e atat de normal sa comparam oamenii cu plante, animale, obiecte pentru ca fiecare dintre noi poate deveni la un moment dat purcel, dromader, copac, pres, pisica sau casa obosita, mancata de timp. Dar atat de putini  stiu sa se puna in trupul unei pasari cantatoare.

Un post mic, dar important pentru mine

Daca nu suntem atenti, ni se pot intampla multe nevrute. Ne putem lasa prinsi intr-o viata care nu ne place, ne umplem mintea de praf si pulbere si incepem sa stim prea mult despre lucruri urate si prea putine despre narvali, de exemplu. Nu-mi convine, asa ca redevin atenta.

Ce se intampla cand nu scriu?

De obicei trec prin schimbari sau din contra, nu mi se intampla nimic si asta ma plictiseste, sau nu am pofta de scris sau sunt amarata sau mult prea fericita, ma simt cenzurata ( cenzorul sunt tot eu, bineinteles), scriu in alta parte - doar pentru mine, nu-s sociabila nici macar online, nu am timp, imi pierd increderea in scris, in mine, in lume dar apoi imi revin spectaculos.
In perioada asta asta am simtit nevoia de o pauza pentru ca iar se schimba niste lucruri in viata mea si traiesc intr-un mic haos. O sa reincep sa povestesc dupa ce o sa simt ca sunt pe teren sigur.
Dar e bine si o sa fie si mai bine. Si daca nu o sa fie bine, asta e: o sa fie rau si apoi din nou bine. Optimismul meu nu poate fi invins de niciun haos :))

Poveste mica, in dungi

Au fost odata doua zebre-copii care locuiau intr-un apartament de bloc, intr-un cartier plin de smocuri de par de leu, leopard si hiena. Cele doua mici zebre isi traiau copilaria sarind intr-un picior pe scari, in fiecare zi, tocmai de la etajul 9 unde stateau, pana la parter si inapoi. Copitele lor faceau un zgomot de nedescris in tacerea plina de soare si ragete de lei nemancati in bucatarii. Apoi radeau si ecoul lor ducea rasetele lor pline de dungi pana in cartierul gazelelor care se infiorau. Pentru ca ele nu calcau pe acolo. Le-ar fi costat prea mult alimentarele tigrilor.
Intr-o zi, cel mai batran, oribil si irascibil leu din bloc, care locuia la 4 camere si manca administratori pe paine, a auzit boncanitul zebrelor si i s-a zburlit de suparare coama pentru ca acestea indrazneau sa tulbure linistea familiilor de lei care dormeau obositi dupa atatea ore pline de carne. Asa ca a inceput sa le pandeasca, plin de pofta si nervi. Mai intai a stricat liftul, ca sa se asigure ca zebrele vor cobori numai pe scari. Apoi s-a ascuns intr-un ficus de la etajul 5 si a inceput sa astepte. Si n-a asteptat mult pentru ca zebrele au si aparut, topaind si numarandu-si dungile de pe burta. Zebra cu numar impar de dungi avea sa fie declarata zebra nenorocoasa. Cand a ajuns insa fiecare la dunga numarul 25, leul a aparut brusc de dupa ficus, le-a aruncat o privire sado-infioratoare si a deschis gura larg, larg, cat o usa dubla de muzeu de stat. Si n-a inghitit nicio zebra, pentru ca acestea se prelinsesera pe langa el ca niste umbre si ajunsesera deja la parter. Pentru ca daca invatasera ceva traind printre colti si ochi verzi si galbeni, acesta era urmatorul lucru: "Cand traversam strada, ne uitam bine in dreapta si in stanga si nu intram niciodata intr-o gura de leu sau de canal deschisa, o luam intotdeauna pe langa."

Intre fericire si depresie exista peste o mie de statii de autobuz

Daca rasfoiesti bloguri, conturi de twitter, facebook etc poti sa dai peste urmatoarele tipuri de oameni: fericitii, depresivii, cinicii si plictisitii. Ei sunt perseverenti in starea lor, chiar daca un fericit are si zile oribile sau un depresiv mai are si momente bune. Faptul ca scrii intr-un cont unde te-ai obisnuit sa pui doar povesti de un anumit fel sau sa povestesti doar intamplari dintr-o anumita categorie te conditioneaza. Ceilalti nu te mai plac daca te abati de la aceasta rutina si te sanctioneaza daca esti sincer ( "credeam ca esti altfel dar m-ai inselat amarnic"). Pe de alta parte te simti dator tie insuti sa nu te abati de la propria norma, parca nu da bine ca dupa o suta de posturi fericite sa pui unul groaznic si oribil de suparat. Parca ai strica un castel ridicat cu greu. Sau mai ales invers: oamenii cinici nu-si permit sa para fericiti si prosti. Daca au o zi extrem de buna, simt nevoia sa se scuze ca in ziua aceea chiar se simt stupizi si umani.
Eu nu ma simt in ultima vreme in nicio categorie.In mod normal cred ca intru la fericiti. Acum sunt undeva pe un pamant de mijloc, trec in fiecare zi printr-o gramada de stari si cumva asta ma face sa ma simt ca dupa o masa buna, cu 4 feluri de mancare, unde am servit tot ce am poftit. Si mi-e bine, totusi nu foarte bine, parca astept ceva, nu ma mai multumesc doar starile bune sau starile rele, vreau sa incerc sa simt ceva nou.

O sa-mi vina vreodata mintea la cap?

Ambitiile mele nu seamana deloc cu ambitiile altor oameni si asta ma ingrijoreaza uneori. Pentru ca ei nu inteleg ca scopurile mele in viata nu sunt un apartament luat in rate, masina, sot cu bani si o cariera despre care sa citesti in revistele pentru femei. Si n-am banuit niciodata ca exista atat de multi oameni care isi doresc asta si chiar imi doresc mie asta. Si clatina din cap si considera ca mint cand eu le spun ca nu-mi doresc genul asta de viata. Eu nu prea am cu cine sa ma inteleg cand imi pun scopurile pe tapet: sa invat ce e aia auto-disciplina, sa invat sa tricotez, sa aflu in fiecare zi ceva nou, sa nu stagnez, sa nu ajung niciodata sa ma uit in oglinda si sa-mi para rau pentru mine, sa invat sa dau mai mult iubire neconditionata chiar daca asta doare, sa nu ajunga niciodata un lenes pasiv, sa nu las frica sa-mi dicteze viata, sa construiesc un robot si o casa. Sigur, imi doresc si bani. Poate devin din ce in ce mai materialista, dar banii te ajuta sa ramai sanatos si sa-i poti ajuta si pe altii. Asa ca sper ca din scopurile mele, sa pot scoate bani macar din lucrurile tricotate sau din robotul pe care-l voi inventa :)) Eu vreau sa fiu propriul meu experiment si asta cere sacrificii, printre care apartamentul luat in rate, masina, sotul cu bani si cariera-model. Poate sunt naiva si imatura. Poate sunt fericita doar asa.

Baga-ti nasul unde fierbe oala

Eu nu sunt pasionata de gatit. Ma plictisesc asteptand sa fiarba legumele, tocand morcovi sau spaland patrunjel. Nu ma intereseaza sa demonstrez prin gatit ca sunt o persoana speciala, care te cucereste lasand un stegulet cu numele tarii mele in burta ta. Nu ma intereseaza nici sa descopar noi mancaruri extraordinare. Imi place mai mult sa tin companie celor ce gatesc si sa sporovaiesc in ton cu sfaraitul oalelor.
Pentru ca sunt insa femeie si am si potential de femeie mamoasa, am descoperit ca imi place sa gatesc pentru oamenii la care tin foarte, foarte mult. Pentru care oricum m-as da peste cap de o suta de ori ca sa le fie bine. Pentru ei gatesc si incerc sa fac orice fel de mancare imi cer pentru ca pur si simplu gatitul devine un fel de cadou hand-made pentru ei.
De aceea am facut aseara supa de mucenici pentru R. Primii mei mucenici. Au iesit cam neconvingatori, dar nu sunt prea rai, evident ca dau vina si pe mucenicii cumparati de la magazin, data viitoare o sa fac eu coca. Dar trecand peste toate astea, sentimentul de a fi facut cuiva drag o pofta e tare placut. Am sentimentul ca voi incepe sa investesc mai serios in oale, tigai si condimente de acum incolo.

Mi-e dor - tipologii

Cand ti-e dor de cineva uneori, dar nu-ti lipseste. Ai vrea sa-l mai revezi la un moment dat, ti-aduci aminte numai de lucrurile bune, dar stii bine ca poti trai bine-mersi fara el.
Cand ti-e dor de cineva dar nu ai mai vrea sa-l vezi vreodata pentru ca persoana care e acum nu mai e persoana de atunci, s-a schimbat si transformat intr-un alt om.
Cand ti-e dor de o persoana careia poti sa-i spui asta. Poti sa-i scrii, sa-l suni si sa-i spui mi-edormi-edormi-edordetine si va vedeti si gata, dor cu happy end.
Cand ti-e dor de cineva si stii ca degeaba ti-e dor pentru ca pe acel cineva il doare undeva de dorul tau.
Cand ti-e dor de cineva dar faci tot posibilul sa inabusi ceea ce simti pentru ca nu vrei sa simti asta.
Cand ti-e dor de cineva si simti asta fizic. Simti lipsa lui in cosul pieptului, scurgandu-se printre oase si te simti sfarsit de atata dor. Lipsa lui te doare, lipsa lui este materiala, are substanta si este mereu acolo, langa tine, dandu-ti insomnii, torturandu-ti mintea.

In ziua de azi, o geanta poate sa incapa si o casa de om

Ehe, de cand nu am mai preluat o leapsa.
Leapsa de la Luminita: ce am in geanta.
- portofel rosu care naparleste, imi lasa mereu piele rosie pe maini si eu tresar si am impresia ca m-am taiat
- un ipod cu firele incurcate si casti aproape surde
- 3 morcovi, o lamaie si 2 kiwi bine impachetati, exista studii care spun ca unui kiwi ii cad cam 100 de fire de par pe zi asa ca interiorul gentii poate arata ca o podea de coafor de fructe
- o pereche de manusi dungate - daca se intoarce iarna brusc zilele astea, sa fiu pregatita
- o umbrela minuscula, pe care nu o folosesc nici atunci cand ploua tare pentru ca mi-e lene
- o legatura uriasa de chei si breloace pe care insa nu o gasesc niciodata cu usurinta printre celelalte lucruri
- o tona de carti de vizita, bilete de cinema, chitante si bonuri
- un moleskine uzat si un creion neascutit

Lucruri de bun-simt despre roboti

Orice buton albastru care se aprinde pe un robot, indiferent ca e localizat pe ceafa, pieptul sau piciorul robotului, inseamna ca acelui robot ii este dor de cineva.
Robotii pot sa arda macaroanele atunci cand le fierb pentru ca ii uita Dumnezeu admirandu-le. Daca nu-s amestecate bine,  macaroanele se strang unele in altele si formeaza bancuri de corali. Robotii ar pune bancurile de corali din macaroane in acvarii fara nicio problema.
Robotii pot sa planga fara lacrimi. Cand ii vezi ca se ascund in casa si le tresalta umerii, inseamna ca sufera rece si exact; asta nu inseamna ca-i doare mai putin.
Robotii se indragostesc numai de fiinte calde.
Robotii rebeli sunt intotdeauna admirati de ceilalti roboti cuminti. Le place sa se uite la filme cu James Dean.
Robotilor nu le este niciodata rusine de oamenii lor.
Cu cat un robot se va purta mai ciudat si mai frivol cu tine, cu atat inseamna ca te place mai mult.
Toti robotii de bucatarie viseaza sa-si deschida la un moment dat propriul lor restaurant.

Subiecte de discutie

M-am plictisit sa discut despre filme, carti, iubiti, ne-iubiti, fericiri, dezamagiri, bani, despre cum sunt sau nu sunt eu, altii, societatea, guvernul.
As vrea discutii despre inteligenta serpilor, morarit, tehnici de prelucrare a lemnului, viata pe marte, as vrea discutii despre orice ce nu are legatura cu ziua de azi sau de ieri, pentru ca astea sunt mereu aici, in nasul nostru, mai degraba enerveaza si atat.
Anul trecut am facut un asa-zis experiment social: ma intalneam la o discutie de dragul discutiei cu oameni necunoscuti recomandati de oameni cu care eu stiam ca ma inteleg foarte bine. A inceput scartaietor, mi-am dat seama ca de multe ori cea care strica discutia sunt chiar eu, cea dornica de a avea discutii interesante, apoi nu m-am mai invinovavit asa de tare si mi-am zis ca intr-o discutie, ca in orice relatie, sunt doi oameni responsabili implicati si nu e niciodata doar unul de vina. Cu unii am avut parte de momente foarte placute, pe altii am avut impresia ca i-am deranjat.  Altii, mai rau, au incercat sa nu spuna nimic despre ei si au vorbit generalizat, asa ca am ajuns la discutii de nivelul celor purtate in statii de metrou, cu alti calatori plictisiti. Dupa astea, ma intorceam acasa si muream de ciuda pentru ca simteam ca mi-am pierdut timpul si nervii degeaba, desi eu avusesem cele mai bune intentii. De cateva ori m-am simtit ca la un interviu, pentru ca fusese ideea mea oamenii asteptau sa fie distrati si delectati cu o discutie savuroasa si comica, de cea mai buna calitate.
A fost foarte interesant insa si am invatat o gramada de lucruri ( unele deloc placute) despre mine.
Cred ca problema a fost ca un om recomandat de un om cu care te intelegi extrem de bine nu este automat compatibil cu tine. Poti sa fii sigur ca nu o sa dai de un psihopat, dar asta nu e de ajuns pentru o conversatie frumoasa. Asa ca am oprit "experimentul" asta si am decis sa incep altul, in care eu imi recomand singura oamenii. Dar astept sa se faca mai intai cald si sa se deschida terasele pentru ca acum este fum peste tot si pentru mine asta e un turn-off din punct de vedere conversational.

Mi-am dat seama

De curand mi-am dat seama ca nu-mi plac liderii motivationali, sunt niste mici tirani care nu au energia si carisma necesara sa devina mari tirani. Desi simt ca as fi putut fi un bun lider motivational. Uneori sunt foarte convingatoare, cred ca am multe de zis si pot sa vorbesc o ora fara sa ma balbai. Dar la ce bun? Sa folosesc cuvinte gen "succes, motivatie, pozitiv, sansa"? Pfft.
Tot de curand mi-am dat seama ca nu ma mai simt bine in locuri zgomotoase si ca mai bine ma intalnesc cu un om cu care stau de vorba decat sa ma vad cu 5 si sa bem in zarva ( de cand n-am mai folosit cuvantul zarva:))). Dar cea mai mare placere a mea, secreta insa, e de a sta cu capul in iarba si de a asculta mierlele. Trebuie sa tin secreta dorinta asta pentru ca e desueta si societatea respinge oamenii desueti pentru ca nu-s productivi, nu consuma si nu aduc bani.
Mi-am dat seama ca nu mai vreau sa fiu omul care se ocupa de o multime de lucruri si nu termina niciunul. Si nu mai vreau sa fiu lenesa. Nici macar in weekend.
Si ca nu mai vreau sa accept niciodata sa am de-a face cu oameni care-mi pun conditii.
Mi-am dat seama de asemenea ca in ultima vreme imi dau seama de multe lucruri. Pe care le stiam si inainte dar nu-mi dau seama de ce treceam asa usor peste ele. Avem nevoie sa avem ani grei ca sa ne dam seama ce suntem: oi blande, lupi solitari sau lei sangerosi. Si sa ne dam seama daca vrem sau nu sa ne schimbam. Si daca nu vrem sa ne schimbam, sa ne asumam atunci rolul asta si sa nu ne mai prefacem ca suntem altceva de ochii lumii. Eu de exemplu sunt in continuare o oaie blanda si chiar daca asta nu suna prea magulitor, mi-e bine asa. Iarba e buna, e liniste si lupii care-mi ies in cale nu ma rontaie niciodata de tot :)).

Post demn de un intelept al sfatului

Cred ca eu nu ar trebui sa fiu lasata sa postez atunci cand e: noapte, frig, ploaie/ninsoare/lapovita. Pentru ca iese un post miorlait precum postul lacrimogen.
Azi ma simt extrem de inteleapta asa ca voi vorbi despre viata. In ultima vreme imi place foarte mult sa vorbesc despre viata si sufar foarte mult ca nu am public. Nu-i nimic, pentru asa ceva exista blogul. Pacat insa ca pe blog nu pot sa gesticulez.
In ceea ce priveste viata, eu nu mai inteleg nimic si ma simt bine ca nu mai inteleg nimic. Nu e vorba de acel stiu ca nu stiu. E vorba de acea expresie pe care o are o vrabie atunci cand intra intr-un geam bine lustruit si nu pricepe de ce nu poate trece prin aer.
Nu ma mai vait cand ma doare ceva ("de ce eu, de ce eu"), mi se pare extrem de normal sa treci prin vai ale plangerii de cateva ori pe an. Si nici nu mai am impresia ca trebuie sa platesc daca mi se intampla o fericire mare. Sunt ca un batran impacat cu el insusi si lumea din jur. Asta suna inspaimantator, cand am imbatranit atat de tare de am ajuns asa resemnata? Nu e vorba chiar de resemnare, e vorba de o inseninare. Altfel nu stiu cum sa explic faptul ca sunt foarte fericita desi nu-s fericita deloc.

Post lacrimogen

 

 

In capul meu e un mare carnaval de oameni tristi si necivilizati, care plang-garla si nici macar n-au batiste de hartie la ei. Oamenii astia sunt atat de tristi incat seamana cu niste lacrimi inalte, imbracate ca orice om, de iarna. Si ochii li se scurg pana li se innoada in barba, in funde caprui. Plang cand se dau in carusel, plang cand se dau in buburuze sau in trenul groazei, mananca vata de zahar care se topeste sub precipitatiile lor sarate si se transforma intr-o mare moarta de vata sarata.
Sunt atat de tristi oamenii astia incat nici macar cel mai abil magician nu-i poate face sa uite motivul pentru care plang. Le place doar sa se stranga in grupuri si sa vorbeasca printre sughituri disperate despre Marea Depresie Amoroasa care i-a lovit. Si sa planga unii pe altii, de parca toti norii tristetii s-ar fi spart in capetele lor din capul meu suparat.
Nu stiu cum sa le mai zic ca o sa fie bine, ca nu e sfarsitul lumii, nu ma pot intelege cu ei. Sunt mici, urati si amarati, cu camasile ude, cu gaturile intepenite de la atata efort si ochii umflati si pufosi. Imi vine sa-i mangai cu degetul pe capetele lor patrate si sa-i trimit in vacanta. Dar stiu ca pana nu le trece durerea, nu or sa accepte nimic.

PS: Am anexat si o harta a tinutului lacrimos. Depresia lor e atat de exagerata si cutremuratoare incat formeaza noi forme de relief. Oceanele si marile sunt bineinteles formate din lacrimi, nu din alte lucruri mult mai dubioase :D

 

 Am uitat sa spun ieri ca am deschis o spalatorie de ochelari. Nu cred ca o sa fac profit, dar e frumos sa speli lentile si  macar o sa am mereu clienti draguti si binevoitori, alesi pe spranceana!

Azi am inventat umbrela din care ploua buline-tranchilizante care amortesc gandurile rele legate de vreme. Cum iti vine in cap "vai, ploua-ninge-lapovita-oricealtachestiepecarearspune-ounomdelainmh", cum apare bulina si distruge vaicareala din punct de vedere nervos.

LE: la cat de multe ganduri rele am legat de ce e afara, cred ca am stricat masinaria :))

 

 

Azi am sarbatorit faptul ca R. are cap. Am intotdeauna o punga de confetti la indemana pentru asemenea evenimente.

*Mintea de ceai se transforma (si) intr-un blog de fotografii. In fiecare zi voi raspunde la intrebarea "ce am facut azi". Niciodata nu voi posta ceva serios, extraordinar, nemaipomenit. Mai putin scris, mai multe poze deocamdata.

Mistretii se tin departe de tigai

Unele seri aduc dureri de cap, mai ales daca am stat prea mult in aer inchis sau cu ochii in calculator. Asa ca stau pe intuneric, cu capul sub 3 perne si incerc sa n-am ganduri, pentru ca atunci cand ai durere de cap, gandurile devin tipete si cuie. Dar, taman atunci apar milioane si milioane de bancuri de ganduri, care de care mai profunde si mai istete. Atunci am eu straluminari si iau decizii. Fiecare Mare Durere de Cap vine cu decizia ei: sa ma despart de cineva, sa ma impac cu cineva, sa pornesc spre dreapta, stanga sau poate sa stau pe loc. Cert e ca iau o decizie care-mi schimba viata.
In seara asta iar a venit randul unei dureri de cap: Marea Durere de Februarie. Sufletul meu a tresarit, simtind ca a venit iar momentul unei rascruci.  Dupa zvarcoliri, bombaniri si muzici lirice am ajuns si la epifanie: imi voi lua o tigaie!
O tigaie in lumea mea nu este doar o tigaie, dupa cum va puteti seama, sunt prea metaforica pentru asa ceva. O tigaie inseamna sfaraiala si fierbinteala, inseamna independenta si dependenta totodata, inseamna asezare, domesticizare. Ati gasit vreodata in casa vreunui mistret o tigaie? Evident ca nu. Fiintele salbatice nu iubesc tigaile. Dar eu nu mai sunt o fiinta salbatica sau, mai bine zis, sunt din ce in ce mai putin asa ceva Asa ca luna aceasta ma voi duce si imi voi cumpara cea mai stralucitoare, incapatoare si evoluata tigaie din lume.

Cei 6 samurai care nu-s deloc samurai dar sunt roboti

Pe masura ce ma fac din ce in ce mai mare ( am ajuns deja la etajul 30, sper sa nu raman in lift) ma fac din ce in ce mai discreta si simt nevoia sa nu mai spun nimic din ceea ce mi se intampla.
Doamne-Dumnezeule, ce-o mai fi si asta?
Asa ca sfidez aceasta noua pornire de neinteles povestind despre ceva ce-mi este foarte drag.
Vreau sa povestesc despre robotii mei victorieni, adusi  tocmai din Anglia sa-mi ureze la multi ani si sa aiba grija de mine din umbra, de cineva care ma face mereu sa simt ca am inima ca un balon mare si rosu ajuns sus, deasupra avioanelor.
Robotii victorieni (mechtorieni pe numele lor de familie) au sosit sub forma unui cadou verde, frumos ambalat. Un grup de 6 roboti politicosi, formati la scoli inalte. Un robot imi face ceaiul dimineata in cel mai mic ceainic posibil si mi-l toarna apoi intr-o cescuta si mai mica, in timp ce mi-l aduce la pat. Un altul imi tine evidenta banilor si imi da sfaturi financiare ( de care am mare nevoie, a sosit tocmai la timp). Altul se transforma in dj-gramofon si ma distreaza, punandu-mi discuri vechi de vinyl cu Ella Fitzgerald. Cu unul stau si filosofez despre tot ce e pe-aici, pe dincolo, este cel ce incearca sa-mi desluseasca problemele existentiale ( mult mai multe decat cele financiare), de aceea posturile mele au o nuanta naiv-filosofica, in timp ce altul ma pazeste si nu ma scapa din ochi, desi sunt acasa, e un pic imposibil sa fiu atacata asa, din senin, de o armata de raufacatori, in propria mea camera. Apoi primesc hartile si informatiile necesare intocmite cu grija de ultimul robot si plec de acasa, in explorare.
Cu o asemenea echipa acasa nu ma mai tem de nimic si ma simt pregatita oricand sa ies afara, sa infrunt iarna asta fara sfarsit!

Respingere

Daca o sa te joci cu un pisoi si el o sa se repeada la mana ta, ca sa o rontaie plin de incantare, o sa-i dai un ghiont si o sa-l respingi. El nu o sa se lase si o sa incerce din nou si din nou. Pana cand o sa reuseasca sa te taxeze si tu o sa te enervezi si o sa-i spui "Eeeei, esti nesimtit!". Si o sa pleci de langa el, lasandu-l oarecum nedumerit "Si doar ne jucam asa frumos...!"
Daca o sa am vreodata un copil, o sa-mi fie greu sa-i explic cum sa faca sa nu se simta umilit atunci cand o sa aiba de-a face cu respingerea.
Din umilinta repetata se naste cinismul si rautatea. Din o suta de complexe de inferioritate se naste un balon umflat cu egoism si sentimente de superioritate care se sparge in capul celorlalti.
Nu as vrea sa-mi vad copilul ajungand un cinic care alege sa faca rau pentru ca si lui i s-a facut rau.
Cum sa-i explic insa calea mea pe care cei cinici si rau ar numi-o prosteasca? E o cale foarte simpla: fa acelasi lucru pe care l-ai face daca nu ai fi fost niciodata respins. O respingere e o usa inchisa. Eu asa mi-o imaginez. Un simplu lucru  nu are cum sa faca sa ma simt umilita. E doar o usa!
Nu-mi iese intotdeauna, dar din ce in ce mai des in ultima vreme :) Asa ca e pe cale sa se transforme in obicei. Unul din cele mai bune obiceiuri pe care mi le-am format singura.

Ademenirea lucrurilor noi

Spre deosebire de alti oameni si vechea Iren, mie imi plac schimbarile. E drept ca-mi plac mai mult schimbarile pe care mi le asum, pe care am timp sa le pregatesc si pe care le percep ca pe niste victorii de Napoleon atunci cand vad ca-mi ies bine. Si e drept ca marai cand schimbarile vin de undeva, nu se stie de unde, din Padurea Schimbarilor pentru Oameni Neschimbati, si ma iau pe nepregatite, ma rasucesc, ma intorc pe toate partile si ma lasa mototolita si cu cufletul la gura. Dar imi plac schimbarile mai mult decat lasa se intrevada firea mea cuminte. Pentru ca desi ma vad cu un singur barbat toata viata, nu ma vad cu aceeasi meserie pana la batranete plus cateva interese meschine ingramadite intr-un colt.
In ultima vreme am ramas intr-un loc caldut si comod, unde nu am parte de mari aventuri, si acum mor de pofta sa fac o schimbare. Imi vine sa-mi atarn de gat un semn cu "Openness to change" si sa vad ce mi se intampla.